Nu stiu cine mi-a condus pasii în ziua aceea blânda de primavara
catre parintele Gherontie de la Manastirea Caraiman din Busteni! Am ajuns acolo
fara sa-mi fi propus


Probabil ca dorinta a fost atât de puternica, încât a reusit
sa deturneze planuri. Si, marturisesc, nu-mi pare rau deloc. Momentul
întâlnirii îl las în seama destinului Tarâmul pe
care înca se construieste manastirea este unul de basm, un loc ideal
pentru detasarea de agresiunile vietii zilnice. Credinciosii se odihnesc pe
iarba din curte, iar fetele lor inexpresive îti dau senzatia ca sunt
departe. Pentru ca, nu-i asa, daca lasi linistea sa te inunde poti auzi
cântec de îngeri si fosnetul usor al pasilor Maicii Domnului pe
deasupra firului ierbii, care-ti atinge fata usor, ca un fulg
mângâietor. Privirea ei te urmareste protector din toate unghiurile.
Si daca nu vrei sa mai pleci de aici, nu te mira - o parte din tine are nevoie
cu disperare sa traiasca vesnic aceste momente. Locul acesta este cel mai
potrivit sa meditezi la cuvintele apostolului Ioan care spun în Apocalipsa
ca si noapte nu va mai fi; si nu au trebuinta de lumina lampii sau de lumina
soarelui pentru ca Domnul Dumnezeu le va fi lor lumina si vor împarati
în vecii vecilor.

Fata cu chip de lumina
Aici totul vorbeste despre lucruri pe care stiinta bazata pe ratiune si dovezi
le respinge. Aici totul se bazeaza pe credinta care muta muntii din loc, pe
dragoste si pace. Si aceasta iubire se traduce în lumea materiala printr-o
relatie speciala a Parintelui Gherontie cu Maica Domnului care, probabil, a
facut o fisura în timp ca sa curga vesnicia spre noi si lumina divina sa
ne arate calea. Aici ninge cu fulgi de lumina, aici s-ar putea sa simti ca esti
ridicat în aer, ca plutesti facând gravitatia sa moara de ciuda.
Depinde cât esti de conectat la sursa divina, depinde cât de mult
îti doresti sa atingi cerul. Ce fericit trebuie sa fi fost parintele
când, parasit si lepadat de toti, în momentele cele mai grele, vedea
acea lumina blânda care statea lânga geam si-i veghea clipele! Ce
fericit trebuie sa fi fost acest suflet atunci când, în momentele
critice, fata cu chip de lumina îmbracata în straie manastiresti
îi vorbea aievea, linistindu-l si spunându-i ce sa faca: Esti
aparat, nu-ti fie teama!; Ai gresit drumul!; Trezeste-te, ca nu esti bolnav!
În comparatie cu aceste lucruri, nicio suferinta nu mai are valoare. Poti
suporta orice daca stii ca nu esti singur.

Mântuirea este ca o apa mare
În jur, muntii îmbracati în verdele sincer al brazilor sunt ca
o fortificatie ce ocrotesc mica cetate a parintelui Gherontie. Culoarea senina a
cerului îti induce o stare de pace, iar crucea din vârful
Caraimanului este ca un mesager al credintei ce priveste în poiana
însorita. Pasii ma poarta singuri pe aleea ce duce la casuta parintelui.
Nu stiu de ce, dar dintr-o data emotiile ma coplesesc. Inima îmi bate mai
tare si îmi vine sa ma întorc. Ma razgândesc imediat ce vad
chipurile oamenilor care ies din casuta. Sunt luminoase si zâmbitoare. Nu,
sigur ca nu am de ce sa ma tem! Intru. Parintele, ma fixeaza cu privirea... pe
masura ce ma apropii simt ca mi se înmoaie genunchii si o energie
îmi cuprinde fiinta progresiv. În câteva secunde ard ca o
soba. În mine se produc cutremure si... parintele, calm, întinde
mâna si ma binecuvânteaza. Gestul lui face mai mult decât un
milion de cuvinte. Si, daca mai devreme nu aveam curajul sa intru, acum sunt
în stare sa-l întreb ce este mântuirea si de ce noua,
oamenilor obisnuiti, ne este asa de greu sa o obtinem? Parintele Gherontie
îmi raspunde zâmbitor: Mântuirea este ca o apa mare si
adânca în care tu înoti... te lupti cu valurile... unele te
izbesc asa de tare ca în acele momente simti ca esti pierdut, dar nu este
asa. Apoi iar începi sa înnoti... si dupa tot zbuciumul acesta si
dupa multa suferinta un val te arunca pe tarm... Atunci vei afla raspunsul la
întrebare si vei sti ca toata zbaterea ta nu a ramas nerasplatita... Asa
se obtine mântuirea!

Rugaciunea de nicaieri
Dau sa plec, însa parintele ma opreste.Îmi întinde o punguta
cu faina sfintita si o hârtiuta pe care sunt scrise câteva cuvinte.
Precizeaza ca este o rugaciune cu care s-a trezit în mâini
într-o dimineata si ca pe acea hârtie mototolita a gasit scrise
cuvintele: Doamne, întoarce-i la bunatate si la rugaciune pe toti
vrajmasii mei. Amin!. Îmi arunc ochii pe hârtie. Alaturi de
rugaciune, mai scrie ca aceasta trebuie rostita de 30 de ori pe zi, timp de 40
de zile, si ca astfel se poate împlini orice dorinta. Rugaciunea are
putere, adauga parintele, oamenii se întorc la mine si îmi spun ca,
dupa ce au rostit-o, blocajele din vietile lor au început sa dispara, iar
dusmanii s-au îndepartat ori altii nu au mai avut motive sa-i urasca.
Înainte sa vin la casuta parintelui intrasem în biserica si
observasem ca este finisata doar în exterior, în timp ce în
interior peretii sunt doar tencuiti. M-am gândit ca nu avea niciun ban
atunci când a spus Maicii Domnului ca daca ma voi întoarce cu bine
în lume, jos, voi construi o manastire cu hramul Înaltarea Sfintei
Cruci, din curtea careia sa poata fi privita marea cruce din vârful
Caraimanului, pe care am stat cu ochii pironiti vreme de zece ani. Si iata ca
prin credinta si cu ajutorul unor oameni de bine, promisiunea lui a prins viata.
Cer un numar de cont pe care îl primesc, însa parintele tine sa
precizeze ca orice ajutor este bine-venit si numele binevoitorilor vor fi
pomenite mereu aici, la Caraiman.
Insa binecuvântarea ar fi cu mult mai mare daca oamenii ar veni personal
sa faca aceasta donatie. Iata numerele de cont în lei:
R021BRDE300SV04714603000 ,deschis la BRD, agentia Busteni. CUI-16723179;
în euro: R044BRDE300SV23300313000; dolari: R038BRDE300SV23299463000;
dolari canadieni: R085BRDE300SV15610303000.
Telefon manastire: 0727.202.894.

 

Din Busteni, apucand pe un drum laturalnic, urci, urmand cateva serpentine mici,
pret de vreo 80 de metri diferenta de nivel ca sa ajungi intr-o poiana care se
deschide chiar la marginea padurilor de sub varful Caraiman. Aici, primul lucru
care iti sare in ochi este un brad cu totul deosebit, ca un policandru urias cu
sase brate, in care se afla un clopot si o toaca, si in jurul caruia a fost
ridicata o constructie circulara din lemn, un paraclis. Inauntru, trunchiul este
inchis intre patru pereti din lemn, fiecare latura fiind ornata cu cate doua
icoane si un crucifix. In fata acestor obiecte de cult, oameni veniti nu doar
din Busteni, unii chiar din locuri mult mai indepartate, se aseaza in genunchi
si se roaga. Asta pentru ca acest loc este facator de minuni, cum imi spune Ana
Necula in al carei glas nu poti descoperi indoiala si in ale carei priviri
distingi, fara greutate, credinta adevarata. Afara, parinti cu copii mici in
brate il astepta pe preotul care o sa-i binecuvanteze, asa cum face in fiecare
zi. Aerul este plin de liniste si de speranta. Ne aflam la Manastirea Caraiman,
o manastire mai speciala decat altele pentru ca aici traieste un pustnic,
calugar si preot cum isi zice, a carui faima a trecut de mult dincolo de
zidurile de piatra ale Bucegilor. Este Parintele Gherontie Puiu despre care se
spune ca moartea i-a murit de trei ori, dar care acum e fericit ca i s-a
indeplinit dorinta sa cea mai vie: construirea unei manastiri. Aici, departe de
tumultul nimicurilor lumesti.

Sub lumina Maicii Domnului
Parintele Puiu spune ca s-a aflat, din prima zi a venirii sale pe lume, sub
protectia Maicii Domnului, iar oamenii care l-au cunoscut spun ca doar credinta
nestramutata si rugaciunea l-au ajutat sa implineasca o multime de faceri de
bine, unele de-a dreptul miraculoase. Septuagenarul parinte este un barbat urias
cu o privire firava si cu o voce dulce, moldoveneasca. S-a nascut in
maternitatea din Ruginoasa, care pe atunci, in anul 1933, era incropita chiar in
palatul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nenorocul a facut ca mama sa sa moara
in chinurile nasterii. Si eu am fost crezut mort de doctori ca si mama. Moasele
m-au pus intr-un lighean si m-au aruncat pe malul garlei, printre gunoaie,
infasurat pe jumatate in pielita ceea trasa din maruntaiele mamei. A fost luat
de o taranca tanara care trecea pe marginea garlei. Daca nu ma afla ea, mai
aveam putin si furnicile mi-ar fi mancat ochii, as fi ajuns prada la sobolani.
Atunci mi-a murit moartea cea dintaia oara!. A copilarit la Todiresti, fara sa
fie infiat, dar ocrotit cu multa dragoste, a venit apoi razboiul si un frate
vitreg, mai in varsta decat el, Ilie Puiu, a plecat pe front si nu s-a mai
intors. Copilul ramas acasa a visat pentru prima oara o tanara ce parea fara
varsta, imbracata in straie manastiresti care i-a spus ca va fi ocrotit si ca
tatal sau se va intoarce dupa un lung prizonierat. Minunea a facut ca la 12 ani
dupa ce plecase pe front, fratele vitreg mai mare a aparut in poarta casei,
povestind satenilor cum petrecuse ani grei de prizonierat in Siberia. Ilie s-a
hodinit o tara, dupa atatia ani de chin, apoi si-a gasit o femeie, s-au cununat
religios si au hotarat sa-l infieze si sa-l boteze pe copilul ajuns in pragul
majoratului. Atunci a devenit crestin Gheorghe Puiu, iar viitorului monah i s-a
completat certificatul de nastere.

Lagar, aratari, sihastrie
Viata tumultoasa a avut parintele Gherontie Puiu! Ajunge la manastirea Neamt,
unde se simte acasa, dar in 1959 foaia vietii se mai intoarce o data, atunci
cand vine ordinul de evacuare a locasurilor manastiresti. Fratii tineri de la
Manastirea Neamt sunt trimisi la munca in marile orase. Acum incepe si calvarul
parintelui Gherontie care avea sa se intinda peste trei decenii. Cu barba si
parul tuns, invatat sa spuna tovarase, Gheorghe Puiu a ajuns la Iasi in baracile
unei fabrici de textile, un fel de lagar de munca. Intr-o seara incearca sa
fuga, dar doi militieni il prind si il duc in arest. Tanarul este acuzat de
tentativa de evadare si de agresare a organelor si, in urma unui proces-fulger,
este condamnat la 15 ani de munca silnica. Asa ajunge in lagarul de exterminare
de la Periprava. Era imparatia lui Satan, spune parintele. Dupa trei luni,
printr-un noroc, ajunge la Tulcea pentru descarcarea unor slepuri. Intr-una din
zile, dupa cum marturiseste, Maica Domnului i s-a aratat din nou, spunandu-i
Pleci in clipa asta, traversezi strada fara sa privesti inapoi si te urci in
camion. S-a suit intr-un camion care l-a lasat la Timisul de Sus. A urcat pe
munte si a gasit o pestera mica intre Claia Mica si Claia Mare. O noua aratare a
Maicii Domnului si o noua povata: Trebuie sa astepti in munti zece ani, nici o
zi mai mult! Abia apoi cobori in lume. Gheorghe Puiu a ascultat porunca si a
trait ca un sihastru pana in vara lui 1970. Faceam toata pravila calugareasca,
asa cum o invatasem la manastire, inchipuisem un altar in piatra si slujeam
Sfanta Liturghie. Timp de zece ani, noptile, a privit crucea cea mare de pe
Caraiman. Atunci, spune, i-am jurat Maicutei Domnului ca, daca ma voi intoarce
cu bine in lume, jos, voi construi o manastire cu hramul Inaltarea Sfintei
Cruci, din curtea careia sa poata fi privita crucea de pe varful Caraimanului.

Pustnicit chiar si in mijlocul lumii
Dupa zece ani, Gheorghe Puiu se intoarce acasa si afla de la mama adoptiva ca
fusese crezut mort. I se facusera parastase si pomeniri, iar in cimitir exista
si locul de veci, cu o cruce pe care era scris numele sau si anul nasterii.
Atunci mi-a murit moartea a doua oara, spune parintele Puiu. Meandrele vietii il
duc la Bucuresti, unde este angajat la un institut geologic, muncitor de teren.
Asa a inceput sa umble iarasi pe munti. Traiam ca un calugar, cu toate ca eram
in viata civila. Totdeauna m-am pusnicit, chiar si in mijlocul lumii, spune
parintele Gherontie Puiu. Revolutia din 1989 l-a aflat in aceasta asteptare
cucernica. Atunci s-a intors la Manastirea Neamt, unde monahii ramasi in viata
l-au recunoscut, desi trecusera 30 de ani. A fost uns monah pe loc, apoi a fost
inscris la seminar, desi nu avea decat patru clase terminate in satul natal. O
saptamana a fost diacon, dupa care, asta se intampla in 1992, episcopul locului
l-a uns preot, dupa randuiala lui Melchisedec, pentru ca trecuse de varsta lui
Hristos. A fost ziua in care evadatul de la Periprava a devenit ieromonah. In
1995, o ultima incercare: in timp ce spovedea o credincioasa, parintele
Gherontie, pe atunci preot slujitor la marea manastire Cetatuia din Iasi, a avut
un atac cerebral, in urma caruia nu si-a mai putut misca jumatate din corp.

Mai ai o vama
A fost internat la spitalul din Tatarasi, unde a stat trei luni dupa care a fost
transferat la sanatoriul din Sinaia. Medicii care l-au ingrijit i-au spus ca va
fi nevoie de ani buni pentru refacere. Acolo a stat insa... o singura noapte.
Aflat intr-o rezerva cu inca un preot si cu un crestin, parintelui Gherontie
Puiu i s-a aratat iarasi, de data asta foarte de aproape, Maica Domnului. Te-am
adus aici cu o misiune, adu-ti aminte! i-a soptit Preacurata. Cum s-o
indeplinesc, Maicuta, tocmai acum, cand sunt paralizat? a intrebat parintele.
Trezeste-te ca nu esti bolnav i s-a spus. Si, isi aduce aminte parintele Puiu:
Apoi a rostit mai apasat: Vei gasi un brad cu sase ramuri, langa o apa
curgatoare, pe un plai de unde se vede marea cruce la care te-ai jurat. Acolo sa
faci manastirea. Spre surprinderea vecinilor de salon si a medicului neurolog,
parintele Puiu s-a ridicat in picioare, uitand de boala. Apoi a plecat in
cautarea bradului cu sase brate. A ajuns la Busteni, l-a cautat prin Zamora,
apoi vocea din vis i-a spus sa caute pe partea cealalta a apei. Indrumat de
primarul Busteniului, a ajuns pe plaiul Palanca. Acolo a zarit bradul retezat si
a primit semnul ca toate cautarile lui luasera sfarsit. Maica Domnului i-a
aparut plutind peste brad, facandu-i semn cu mana, de parca ar fi vrut sa-i
arate ca manastirea trebuie sa imprejmuie acel brad. De aceea am facut
agheazmatarul, ca un fel de paraclis ce strange in brate sfantul arbore... Cand
am taiat un ciot din brad, ca sa fac loc pentru clopot si toaca, in fibra
lemnului a aparut chipul Maicutei Domnului. Acum se vede si mai bine.
Privesc lumea care-l asteapta pe parinte pentru a primi binecuvantarea. Este
duminica si se apropie ora doua a dupa-amiezii. Parintele Gherontie Puiu urca
dealul incet, parca pentru a avea timp sa contemple manastirea al carui singur
preot este. Se apropie agale de locul destinului sau pe aceasta lume, privindu-i
pe toti cei care-l asteapta cu credinta si iubire. In apropiere, aproape
terminata, se inalta si Biserica cea mare si viitoarea clopotnita in care vor fi
asezate sapte clopote pentru a fi auzite pana in Valea Bustenilor si Zamora.
Privesti toata aceasta liniste frematatoare si fara sa vrei simti cum, neauzit
si curat, peste acest loc pluteste usor, ca un viscol de vara plapand, o povara
religioasa pe care fiecare om o ascunde in adancul sufletului.


Maica Domnului de sub Caraiman. La Busteni, sub munte, intr-o poiana, un calugar
batran o vede aievea pe Maica lui Dumnezeu. Pelerinii veniti acolo ca sa se
roage spun ca toate dorintele li se implinesc . "Nu mai fotografia
biserica, . pentru ca tot n-o sa apara in poza!". Cuvintele femeii par de-a
d...

Maica Domnului de sub Caraiman

La Busteni, sub munte, intr-o poiana, un calugar batran o vede aievea pe Maica
lui Dumnezeu. Pelerinii veniti acolo ca sa se roage spun ca toate dorintele li
se implinesc

"Nu mai fotografia biserica,
pentru ca tot n-o sa apara in poza!"

Cuvintele femeii par de-a dreptul asurzitoare in linistea lasata peste poiana.
Langa mine, un barbat isi tine la ochi aparatul de fotografiat indreptat spre
biserica de lemn. Aflata alaturi, femeia ii repeta intruna, cu obstinatie,
sfatul acela ciudat: "Nu fotografia, n-o sa se vada in poza".
E o duminica de toamna, cu lumina alba si neintinata aici, la Busteni, pe Valea
Prahovei, in poiana Palanca, de sub muntele Caraiman. Slujba Sfintei Liturghii e
aproape de sfarsite si din biserica mica si neincapatoare, glasul inspirat al
tanarului parinte Gherasim rasuna puternic, prin difuzoare, in toata poiana,
raspandind pilda caderii Ierusalimului pana hat, in padure, la veverite. Poiana
insorita geme de oameni veniti de departe. Printre ei vad cativa in carucioare
de invalizi. Asculta toti sfanta slujba intre brazi si se inchina cuminti, ca
intr-o catedrala uriasa, cu podeaua de iarba si acoperisul de cer. In aceeasi
poiana unde acum sase ani, parintele staret Gherontie a vazut-o pe Maica
Domnului plutind printre brazi. Iar Maica i-a poruncit atunci batranului parinte
sa zideasca aici o manastire. Si n-a trecut mult si bisericuta de lemn s-a
inaltat in poiana. De atunci, atrasi de faima binefacatoare a noii biserici si a
minunilor Sfintei Fecioare, numarul celor veniti in pelerinaj la Manastirea
"Caraiman" n-a incetat sa sporeasca.
La casuta staretiei dintr-o margine de poiana, oamenii stau la coada ca sa fie
primiti de parintele Gherontie pentru sfaturi, blagoslovire ori acatiste.
Parintele este un urias cu barba alba, cu privire blanda si vorba molcoma,
moldoveneasca. Ii asculta pe toti cu rabdare, desi e destul de bolnav. Si mai
are si-o mana rupta, prinsa in ghips si legata de gat. Ma asez cu sfiala la
coada si, cand imi vine randul, pare ca m-ar recunoaste fara sa apuc sa-i spun
cine sunt. Imi face un semn mic si dupa ce ma binecuvanteaza ma roaga sa-i stau
o vreme alaturi, sa termine cu credinciosii. Care vin, vin intruna, un sir ce
pare fara sfarsit. Parintele se bucura sa stea de vorba, mai ales cu copiii, ba
le mai si daruieste bani sa-si cumpere bomboane. Si abia daca are timp sa se
opreasca ca sa-si ia vreun pumn de pastile, pentru urmele bolii de care s-a
scuturat acum cativa ani, ca printr-o minune. Vom sta mult de vorba, caci ma va
chema la el trei zile, in aerul tihnit si blajin al chiliei sale. Si multa vreme
dupa intalnirea noastra, reportofonul si agenda mea de notite aveau sa ramana
impregnate cu mirosul acela delicat si puternic de mir si tamaie.

Semnele Maicii Domnului

L-am intrebat intai despre cele auzite in poiana: "Apare sau nu biserica in
fotografii, parinte?". "La unii apare, la altii nu, dupa cum e
credinta omului", mi-a raspuns el. "Tot asa, acolo, la agheasmatar,
unii vad cand si cand ceva mai aparte, iar altii nu vad nimic. Si-apoi vin si-mi
spun mie: "Parinte, eu n-am vazut ce-o vazut sotia si copilul ista al
meu". Da copilul imi spune c-o vazut aureole, iar altul ca a vazut ingeri,
coborand de sus ca niste fulgi. Dupa cum mi s-a intamplat si mie, cand am venit
prima data aici. Eram in vale, la marginea poienii, si am vazut in bradul cela,
stralucind asa, ca un fulger urias. Se inserase si stam acolo cu primarul si cu
inca un functionar, dar ei n-au vazut nimic si nu intelegeau de ce nu mai vreau
sa plec. "Vino, parinte, ca te mananca ursul!", mi-au zis. A doua zi
in zori, m-am intors si tot bajbaiam prin poiana si deodata am vazut-o pe Maica
Domnului. Era cat un om de mare si sta in acelasi brad, asezata chiar pe ramura
dinspre rasarit, acolo unde sta acum toaca. Si Ma