INVATAMANTUL ROMANESC IN COMUNA FRASINET

Dezvoltarea culturală a Ţării Româneşti a antrenat în mersul său şi teritoriul judeţului Vlaşca.

Ştiutorii de carte se înmulţesc, începând cu secolul al XV-lea: sunt dieci şi grămătici. Şcolile care i-au produs stau la baza învăţămantului laic românesc. Aceştia, o dată cu secolul al XVII-lea, poartă denumirea de ‘dascăli’ şi predau în casa lor sau a celui interesat în educarea copiilor lui.

Prima şcoală în satul Frăsinet apare în 1632 şi era în curtea bisericii vechi, pe locul  unde  este astăzi locuinţa lui Chiriac Florea. Clădirea era formată dintr-o singură camera mai mare care era lipită de peretele bisericii, dinspre altar. Atât biserica, cât şi şcoala erau învelite cu paie, din care cauză de multe ori au luat foc şi tot de atâtea ori s-au refacut. Biserica, cât şi şcoala s-au construit sub preotul Dragnea, care era şi dascal la copii. La şcoală mergeau cei ce doreau, neexistand nici o obligatie şcolară, pană la 1864. Şcolarii veneau când puteau, de 3-4 ori pe saptămana şi învătau cel mult 3 ani, în care timp învătau să scrie cu litere cirilice şi să citeasca.

Apariţia şcolilor se datoreaza ideilor iluministe ale vremii, ca şi nevoii de cât mai mulţi ştiutori de carte, cerută de noile relatii agrare, instaurate după  desfiinţarea în 1746 a rumâniei (legarea ţăranilor de glie).

După punerea în aplicare a Regulamentului Organic, şcolile, cf.art. 364, al. 3 sunt trecute sub controlul Eforiei şcolilor nationale. Sub o asfel de conjunctură s-a permis lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei şcolilor nationale, ca la 24 iunie 1838, să înfiinţeze şcolile rurale, stabilindu-se ca anul şcolar dura de la începutul lui noiembrie, până la sfârşitul lui martie, iar învăţătorii vor fi recrutati din rândul dascălilor de biserici, cu predilectie.

Din anul 1838, a luat fiinţa şcoala din satul Frăsinet. Şcolile au funcţionat până în 1848, când Eforia hotărăşte la 1 iulie 1853 închiderea tuturor şcolilor, până când se vor găsi învătători demni de încredere, care nu au conceptii revoluţionare.

Începând din 1838, carte se făcea în casa lui Gealapu Ion, de către preotul Stan sân Matei, până în 1848. Clădire specială nu a existat; cauza o găsim în opoziţia boierului din sat, care a lăsat “greutatea cea mare în construirea şi întretinerea scolilor în seama sătenilor” şi, care, după 1848, a privit nepăsator la actul de incultură, respectiv la  închiderea şcolii din sat.

Şcolile au stat închise până în 1857. Cu tot conţinutul sau mistic şi sumar, procesul instructiv-educativ, desfăşurat intre 1838-1848, a produs o schimbare în bine în viata sătenilor, a pus bazele învăţămantului şi a consolidat prin mijloacele sale specifice, constiinţa de sine.

În anul 1847, la 21 februarie, domnitorul Gheorge Bibescu semnează decretul cu nr. 169 prin care se reforma învăţămantul la sate în Ţara Românească. Conform noii legi, învăţămantul la sate trebuia să se facă gratuit, tăranul fiind obligat să înveţe numai cititul, scrisul, cele patru operatii aritmetice si catehismul.

Dupa 1857, învăţămantul a reintrat pe un drum nou, mai ales în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Elevii de toate vârstele învăţau în aceeaşi camera. Din 1857 până în 1861, copiii au fost învăţati de preotul Constantin sân Neagoe Rosu, iar de la 1861 pană la 1864, de către preotul Ilie sân Dinu Pieleanu. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza scoala a funcţionat în acelaşi local cu Primăria (unde este acum oficiul telefonic).

Primul învăţător care a învăţat în noul local  de şcoală a fost Brebu Ilie. El a învăţat până în 1881, atunci când a venit ca învăţător calificat Radulescu Ion, fiind numit cu ordinul nr. 3884 din 20 dec. 1880, fiind absolvent al Scolii Normale din Iaşi. Acesta a profesat până în 1915, când a decedat. A fost un învăţător bine pregatit profesional şi tot el a fost iniţiatorul organizării băncii populare “Triumfătorul” în 1908. Până în 1915 şcoala funcţionează numai cu un post de învaţator, iar după 1915 există doua posturi.

În 1913, în timpul învăţătorului Badea Gheorghe şi cu concursul sătenilor s-a facut un local de scoala cu o sală şi cu o cancelarie (scoala veche); în 1924 se mai adauga la scoala veche încă două săli de clasă, spre est, iar în 1957 i se mai adaugă încă două săli de clasă, o cancelarie şi o arhivă, spre sud, când director era Borziac Ion, de fel din Basarabia.

Între 1962 – 1964 s-a construit scoala nouă cu patru sali de clasă, laborator, arhivă, două cancelarii, biblioteca, la est de şcoala veche.

În 1879 se construieste localul de gradinită, căci până atunci (din 1950) a funcţionat în diferite camere ale conacului boieresc.

De menţionat că până în 1960 se făcea carte şi prin diferite case ţărănesti : la Rădoi Florea, Stoian Dumitru, Stoian Petre cât şi în localul conacului boieresc al lui Iacob Noica.

Din 1881 şi până in 1896, învăţămantul era de patru clase ; din 1897 şi până în 1926, învăţămantul era de cinci clase ; în 1927, se trece la sase clase şi, începând din 1928 şi până în 1965, învăţămantul era de sapte clase. Din 1965 şi până în 1980, se fac opt clase, în 1981 se trece la nouă clase, iar începând din 1982 şi până în 1990 se fac zece clase ; dupa 1990 se renuntă făcându-se doar opt clase ; elevii care termină opt clase se duc la liceu sau la clasele complementare de la Scoala Băbăita.

Progresele scolii noastre sunt rezultatul devotamentului, dăruirii si experientei calificate a multor cadre didactice, demne de toată recunostinta.

« Studiu monorafic complex al comunei BĂBĂIŢA »

Profesor NICA MARIAN