•          Unitatea apartine comunitatii dintr-o straveche asezare rurala localizata pe valea Jiului, in sudul Campiei Olteniei cu o populatie de 3000 de locuitori, atestata documentar inca din secolul al XVI-lea. Este situata in centrul localitatii care se intinde pe o lungime de 6 km, compusa din 2 sate.

         Comuna careia ii apartine scoala se numeste Valea Stanciului, iar satul Horezu-Poenari. Acesta este prima localitate de frontiera, aflata la 20km de granita de sud a Romaniei, si la km 50 fata de centrul resedintei de judet, adica al Craiovei.

Localitatea Horezu- Poenari , situată în partea de sud a judeţului Dolj, în zona de campie, pe malul drept al Jiului, de-a lungul unei şosele judeţene Segarcea-Zăval, pe o lungime de 6 km are în structura sa actuală aproximativ 1500 de gospodării cu peste 3000 de locuitori, a căror ocupaţie este agricultura.

Existenţa localitaţii se pierde în negura anilor, aici descoperindu-se arme înca din neolitic.Deasemenea descoperirile din epoca bronzului sunt dominate de ceramica tip Coţofeni şi sunt datate din anii 2500 î.Hr.

            Denumirea de Horezu-Poenari este localizată în jurul anului 1800 şi ar veni de la numele  boierilor Horezu si Poenaru, ce işi aveau moşiile vecine. (Marele Dictionar Geografic al Limbii Române, vol.V, pag. 221).

            Şcoala din Horezu Poenari , ca instituţie, funcţioneaza din anul 1864 cu un singur invăţător şi având local propriu "un zid". Era intreţinută de stat. În 1892-1893 era frecventată de 50 de baieţi si 3 fete. Populaţia satului era de 1141 locuitori. Din aceeaşi comună mai făceau parte satele Greceşti şi Rebegi care numărau 410, respectiv 385 locuitori. Aceştia se adăposteau in 68 de case si 363 de bordeie. Au fost împroprietăriti după legea agrară în 1864 si apoi după cea din 1879.  Primele începuturi ale învăţăturii de carte s-au desfăşurat în jurul bisericii şi al Mănăstirii Roaba, apoi în casele unor locuitori mai înstăriţi.

            Construcţia şcolii pare a fi datată în jurul anului 1852 si era situată în aceeaşi incintă. Era o clădire ce avea in camera de la strada primaria şi în camera din spate era o clasă unde lucra dascalul C. Diaconu. În anul 1869 aflăm că această clădire era intr-o stare avansată de degradare şi se solicită  subprefectului bani pentru reparaţii.

Matricola din 1894 menţionează 5 clase în care erau 49 elevi, număr care merge într-un ritm uşor crescând, astfel încât, la 5 ani se observă o creştere de 5 elevi.

            În anul 1903 începe construirea unui nou corp , cu 2 săli de clasă, după un proiect italian, corp ce va fi dezvoltat cu înca 2 săli de clasă  şi culoar în anul 1913. Frecvența copiilor ce mergeau la scoala era slabă: mergeau în general baieții (în 1894-1895 se găseau doar 2 fete la clasa a II a, iar în 1902-1903 numai fiica învățătorului şcolii, Ion Constantinescu). Cam 20% din elevii unei clase rămâneau repetenți.

În perioada anilor 1950-1960 învățământul gimnazial a devenit obligatoriu. Populația şcolara s-a mărit şi spațiul a devenit insuficient. Pe locul construcției din 1852 s-a ridicat un nou corp cu 2 săli de clasa şi o cancelarie. Construcția noului corp , cu 8 săli de clasă, cancelarie, laborator şi alte anexe a început în anul 1966 şi s-a finalizat în anul 1968.

            Cursurile se derulau în cele 2 corpuri , în 2 schimburi: ciclul gimnazial de dimineața pentru  elevii de la şcoala din satul Grecesti şi ciclul primar după-amiaza. În felul acesta s-a funcționat până în anul 1968, când s-a dat in funcțiune noua clădire.