...şi a fost odată un han, Curtea Runcului... astăzi o şcoală de prestigiu: ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR.4 din Vatra Dornei. "Deasupra intrării ovale, cu inscripţia Curtea Runcului, atârna un glob auriu, legat în fire subţiri de bronz. Seara, globul răspândea o lumină dulce, liniştitoare în jurul hanului (...)".

Construit în anul 1907, acest han intră în patrimoniul învăţământului la 1 septembrie 1955, sub numele de Şcoala Medie mixtă, cuprinzând 93 de elevi la clasele I-IV, 163 de elevi la clasele V-VII şi 71 de elevi la clasele VIII-XI. La 15 septembrie 1979, se separă clasele I-VIII de clasele IX-XII, devenind astfel două unităţi independente: Şcoala Generală Nr.4 şi Liceul Vatra Dornei. Directorul Mitică Gâciu, profesor excelent şi bun manager, a trecut la "reconstrucţia" materială a şcolii.S-au reamenajat sălile de clasă, multe dintre ele devenind, în timp, cabinete; s-a introdus încălzirea centrală şi s-a mărit curtea şcolii; s-au realizat laboratoarele de biologie şi fizică-chimie şi s-a construit o sală de sport cu vestiare şi saună; ulterior au fost modernizate atelierele şcolare. Dascăli înzestraţi cu har au sădit în sufletele generaţiilor de elevi lumina şi bucuria învăţăturii: Obadă Ioachim, Gâciu Mitică, Ostaficiuc Victoria, Gîm Elena, Mureşan Silvia, Nicoară Ioana, Stamatin Valeria, Chiriluş Steluţa, Paţa Arcadie.Urmând modelul dascălilor lor, mulţi absolvenţi ai gimnaziului au devenit profesori, medici, jurişti, savanţi apreciaţi: Sănduleanu Mihai- doctor, Universitate, Olanda; Schipor Diana- informatician, Ambasada Americană; Lusceac Sorin- doctor în fizică, Germania; Şercan Emilia- jurnalist"Evenimentul zilei"; Borş Violeta- jurnalist "Realitatea TV"; Afloarei Nadia- profesor doctor, ASE Bucureşti; Ţîcşa Mihai- analist economic, Boston, SUA; Nicoară Doru- medic Anglia; Ungureanu Veronica- solistă, Opera Cluj Napoca; Brukner Eduard- profesor masterand, Germania; şi lista ar putea continua cu multe alte exemple.

Demult ..."Deasupra intrării ovale, cu inscripţia CURTEA RUNCULUI, atârna un glob auriu, legat în fire subţiri de bronz. Seara, globul răspândea o lumină dulce, liniştitoare, în jurul hanului.
La CURTEA RUNCULUI, Societatea doamnelor române oferea, conform obiceiului vienez, în fiecare după-amiază, cafea cu lapte şi cozonac pudrat abundent cu zahăr, membrelor ei, într-un salon mare, cu balcon, chiar deasupra lămpii aurii.
Vara, o însoţeam uneori pe mama la asemenea reuniuni. Atunci mama mă îmbrăca în rochia de catifea vişinie, brodată cu dragoni de aur şi-mi ridica strâns părul în vârful capului înfigând în cocul astfel alcătuit, ace lungi, cu capete aurii.
O însoţeam pe mama ca un copil desăvârşit de cuminte (ceea ce se vedea) şi desăvârşit de viclean (ceea ce ştiam eu), căci după ce făceam reverenţe doamnelor şi ele mă ciupeau de obraz (nesuferit lucru!), după ce îmi beam cana de cafea cu lapte şi îmi mâncam felia de cozonac, puteam merge să mă joc în curte - ţelul meu adevărat. Mă jucam sub arţarul tânăr, astăzi uriaş, ale cărui frunze începeau uşor să se înroşească, mă plimbam pe lângă răchita bătrână şi scorburoasă şi ascultam foşnetul delicat al frunzei plopilor tremurători. În curtea mare nu mai era nimeni. Puteam intra în solida construcţie de lemn ce încă adăpostea trăsuri pline de praf şi cu felinarele sparte, dar în care te puteai încă aşeza pe perne de pluş şi visa că eşti o prinţesă adevărată - şi chiar asta făceam. Pe urmă, din pădurea întunecată a Runcului, cobora înserarea şi răcoarea. Atunci mă duceam în faţa clădirii, mă aşezam sub globul auriu şi o aşteptam pe mama. Globul se legăna încet în vântul tomnatec şi lumina lui aurie mă împodobea sau mă lăsa în întuneric.
Au trecut anii, războiul, foametea cea mare, bolile, eu am crescut şi Curtea Runcului a rămas pe loc dar cu ferestrele oarbe, fără uşi şi, evident, fără globul acela fermecat. Nici eu nu mai purtam haine de catifea şi coc japonez, ci rochiţe de stambă şi părul scurt, ca toţi copiii bolnavi de tifos...
Şi iar au mai trecut nişte ani, şi iar am crescut şi pentru copiii de atunci Curtea Runcului s-a transformat în şcoală, iar eu i-am trecut din nou pragul - ca profesoară!
Treizeci şi unu de ani nu m-am despărţit de Curtea Runcului - unul din locurile de vis ale copilăriei mele. Am învăţat acolo sute şi sute de copii şi împreună cu ei şi cu colegii mei profesori, mult am muncit ca hanul de odinioară să fie o şcoală tot mai frumoasă.
Bătrâna răchită s-a prăbuşit în timpul unei mari furtuni şi pe locul ei se află astăzi sala de sport. Magazia cu vechile ei trăsuri a ars, cineva rău a pus să se taie plopii cei cu frunza tremurătoare, doar arţarul a crescut falnic şi neatins, iar toamna, frunzele lui roşii se leagănă încet, zburând peste curtea jocurilor noastre.
Runcul îşi ridică an de an pădurea tot mai deasă de unde coboară ceaţa sau frigul pătrunzător, sau răcoarea înserărilor de vară.
Lampa minunată, globul auriu, luminează doar amintirile din sufletul meu!"

din însemnările profesoarei Victoria Ostaficiuc, acum pensionară