Gradinita Corni este structura a Scolii cu Clasele I-VIII, Bicaz. Localitatea Corni este asezata la intersectia judetelor Maramures, Salaj si Satu Mare.

        In toamna anului 2001, printr-o pretransferare, cand am ajuns aici imi cautam un loc al meu, o gradinita numai a mea. Lipsa totala a comunicarii intre gradinita ca institutie si restul comunitatii m-a socat! Scoala arata ca dupa un razboi: pe usa principala de la intrare atarna un lacat imens, legat cu un lant, varat prin locul geamurilor inexistente.

        Mi-am cunoscut noul loc de munca: o sala mica, cu un singur geam. Catedra veche, plina de praf zacea neputincioasa sub acel geam. Doua masute murdare, inconjurate de cateva scaunele isi asteptau parca micii salvatori inarmati  nu cu ustensile pentru scris, ci cu carpe pentru curatenie,  cu ciocane si   cuie pentru reparatii.

        Dar asta nu era totul: in primele trei zile niciun copil nu-si facuse simtita prezenta. Aveam totusi un tovaras, singurul meu tovaras de-a lungul celor trei zile: un soricel flamand. Am aflat mai tarziu, cu stupoare, ca parintii nu stiusera ca incepuse gradinita. 

        Erau prea preocupati de adunarea recoltei, iar scoala era prea putin importanta pentru acea vreme. Oricum, soricelul reusise sa ma sperie in prima zi, cand se cuibarise - unde altundeva?- decat in geanta mea. Au fost momente pe care acum mi le amintesc cu multa placere, dar pe care la vremea aceea le-am trait cu o tristete si cu o amaraciune  greu de descris In cuvinte. Voiam mai mult ca oricand sa renunt la invatamant. O vecina ne indemnase sa mergem sa chemam copiii de acasa. Ziua urmatoare era o sarbatoare. Sotul meu, profitand ca este preot in aceasta comunitate, a facut in biserica un apel catre toti parintii care aveau copii la gradinita. In urmatoarea zi, tactica a dat roade: am avut cinci copii la gradinita. Prin biletele trimise parintilor am incercat sa mai fac un pas: prima mea sedinta cu parintii. La inceput au venit doar cativa. Am discutat despre importanta frecventarii  gradinitei de catre copii. Nu stiu daca au fost impresionati de discutiile purtate, dar stiu ca ii marcase in bine modul in care eu aranjasem sala de gradinita. Toti susoteau intre ei, iar eu auzeam expresii de genul: "ce multe  jucarii", "ce curatenie" etc. Eram multumita, fiindca in gradinita nu gasisem decat cinci rate distruse, trei stropitori si... atat. Asa mi-am inceput activitatea mea ca educatoare la Corni. Cu 24 de copii in grupa, primul an a trecut. Ne inghesuiam unii peste ceilalti intr-o sala mica.

        In acel an am inceput sa bat pe la toate usile. Primarul, fiu de dascali, cu o consideratie deosebita pentru actul educational, mi-a promis ca ma va ajuta, dupa nenumarate vizite la primarie. Eram cunoscuta ca fiind cea care cere si nu intelege ca "nu se poate". Am apelat la prieteni: fiecare venea cu cate un saculet de jucarii sau cu orice altceva. Sotul meu aducea cand un electrician sa repare ceva (toata instalatia fusese refacuta de catre oamenii adusi de sotul meu), cand un tamplar sa puna un zar la usa sau un geam. Cred ca dragostea mea pentru copii si pentru meseria aceasta m-a facut sa nu renunt.

        Astazi sunt o educatoare implinita: „am cea mai frumoasa gradinita din lume, cei mai preocupati parinti din lume si, nu in ultimul rand, cei mai minunati copii de pe pamant". Sunt mandra sa spun ca am participat la toate "durerile nasterii" gradinitei mele: reconditionarea dulapurilor vechi "aruncate la gunoi", care azi sunt la loc de mare cinste in sectoarele: „biblioteca", „arta", „joc de rol", „stiintă", „constructii"; achizitionarea de scaunele; achizitionarea unei mochete; dotarea gradinitei cu calculatoare etc.