File din istorie

La începutul secolului XIX, pe fondul transformărilor economice și sociale, apare necesitatea unor instituții de învățământ în limba română. Gheorghe Asachi a fost cel care a deschis această cale. Mai bine de 40 de ani, a organizat și condus învățământul, fiind făuritorul mișcării de educație națională din prima jumătate a sec. XIX. El fost cel care în 1828 a pus piatra de temelie pentru înființarea Școlii Primare de la Trei Ierarhi.

Scopul școlii era dublu: să promoveze cunoașterea de carte a copiilor din diferite categorii sociale și să pregătească buni funcționari, care să fie angajați, după absolvire, în aparatul administrativ.

Prima școală primară a avut două clase care se făceau în doi ani școlari: prima se numea „clasul elementar” și cea de-a doua „clasul normal”, după numele căreia s-a numit apoi și școala, multă vreme, școala normală . În 1830 Asachi semnează o nouă înștiințare prin care se precizează că se introduce cursul gimnazial, care dura patru ani, Gimnaziul Vasilian, cunoscut și sub numele de Școala Vasiliană, și numit astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care, cu veacuri înainte, pusese acolo bazele unui învățământ înalt . Primul director a fost Iordache Săulescu. După 1832 îşi va lărgi profilul şi va deveni instituţie publică de învăţământ. Din acest gimnaziu se va dezvolta, în anul 1835, Academia Mihăileană. În anul 1855, Gimnaziul Vasilian, sub conducerea lui Antonio Velini, a fost transformat în Şcoală preparandală a cărei direcţie a fost încredinţată, în anul 1884, lui Titu Maiorescu.

Edificiul în care funcţionează Şcoala „Gheorghe Asachi” trebuie privit într-un amplu context arhitectural – din care fac parte edificii ecleziastice şi monumente de for public semnificative pentru istoria oraşului –, dar şi simbolistic, întrucât în acest perimetru încărcat de istorie, de-a lungul secolelor, s-au succedat mai multe instituţii de învăţământ:

• Colegiul de la Trei Ierarhi (Colegiul Vasilian), întemeiat de domnitorul Vasile Lupu (1640), cu sprijinul mitropolitului Petru Movilă, cea mai importantă ctitorie şcolară din Moldova secolului al XVII-lea. Aici au studiat Constantin Milescu-Spătaru şi Dosoftei.
• „Şcoala Normală Vasiliană”, înfiinţată de Gheorghe Asachi (1828). ”

Pe locul actualei clădiri se afla inițial „Hanul Turcesc”, care ţinea de mănăstirea Trei Ierarhi, închis cu zid de incintă comparabil cu cel al mănăstirii. În mijlocul ogrăzii se găsea o cişmea considerată publică, de la care luau apă toţi vecinii. De jur împrejurul curţii interioare erau dispuse dughene boltite şi prevăzute cu etaj. În anii 1881-1889, hanul se afla în proprietatea Primăriei. Din cauza stării de colaps în care se aflau construcţiile, fapt ce a dus la prăbuşirea lor, la 1890 se plănuia ridicarea în acest loc a unui nou edificiu destinat Şcolii de Arte şi Meserii.

La 1893, se avansa ideea de a se construi Palatul Primăriei, însă terenul nu era suficient pentru o astfel de destinaţie, întrucât în apropiere se afla biserica Trei Ierarhi şi nu era „prudent a se edifica în apropierea ei un aşa de mare local public, care ar putea să îi pună în pericol existenţa”. În noiembrie 1898, terenul destinat construirii noii Şcoli Primare era degajat de vechile construcţii. Diriginte al lucrărilor a fost numit arhitectul Inginio Vignali. Zidăria soclului, pentru care s-a adus piatră de la Târgu Ocna, din Cariera Cerdac, a fost realizată de antreprenorii A. Bercovici şi Mechler. Ţinându-se cont de vecinătatea cu biserica Trei Ierarhi, aspectul faţadei Şcolii a fost stabilit în urma consultării cu arhitectul Lecomte de Noüy, restauratorul edificiului religios, după cum spun rapoartele de la acea vreme: „am fost siliţi a ornamenta în piatră cioplită mai multe părţi ale faţadelor laterale şi a efectua în cărămidă aparentă de primă calitate câmpul corpului central, care era prevăzut cu tencuială albă”. Este de remarcat faptul că, pe latura de sud, noua construcţie se învecina cu una dintre clădirile emblematice ale Iaşilor, care era Hotelul „St. Petersburg”, scena revoluţiei de la 1848.

Clădirea Şcolii a devenit funcţională la 1900. În timpul primului Război Mondial în clădire şi-a desfăşurat activitatea Ministerul Lucrărilor Publice (1916-1918). La 1917, un incendiu declanşat în interiorul edificiului a produs numeroase daune. În perioada 1918-1925, etajul clădirii a fost ocupat de Tribunalul Iaşi-Secţia III, care se va muta în noul Palat de Justiţie ridicat de I. D. Berindei (actualul Palat al Culturii). După 1931 au avut loc o serie de lucrări de renovare, în urma cărora Şcoala şi-a putut relua activitatea.

În faţa şcolii se află statuia de marmură albă a lui Gheorghe Asachi (1788-1869). Lucrarea a fost realizată, la 1890, de sculptorul bucureştean Ion Georgescu (1856-1898), considerat cel mai mai de seamă reprezentant al neoclasicismului în sculptura românească. Pe soclul monumentului se află inscripţia: „Primului învăţător, Gheorghe Asachi, şcolile româneşti recunoscătoare”. Pe laterale sunt amplasate două basoreliefuri: primul îl reprezintă pe Gheorghe Asachi oferind coroniţe de flori elevilor premianţi de la Gimnaziul "Vasile Lupu" (pe fundal se profilează silueta bisericii Trei Ierarhi), iar cel de-al doilea îl înfăţişează pe Gheorghe Asachi ca arhitect, prezentând domnitorului Mihail Sturdza, planurile de construcţie ale Academiei Mihăilene (1835).

În cadrul compoziţiei sculpturale, artistul a ales să-l aşeze pe Asachi într-un jilţ, arhetipul la care s-a raportat fiind lucrarea „Moise” a lui Michelangelo Buonarotti. Formula urmată conferă bătrânului Asachi un aer mesianic de „patriarh cultural”, preluat de la celebra statuie renascentistă. Această lucrare a fost sursa care a inspirat şi statuia din bronz a mitropolitului Dosoftei, realizată de sculptorul Eftimie Bârleanu, aflată în apropiere, lângă Casa cu arcade, ce adăposteşte astăzi Muzeul Literaturii Vechi.

Dintre personalităţile reprezentate de sculpor, Gheorghe Asachi este cel mai bine realizat, după cum remarca un biograf al său: „Într-o poziţie naturală, poetul şi învăţătorul Moldovei stă jos gânditor, înfăţişând prin atitudinea lui personalitatea unui patriarh intelectual. Profund meditativ, cu fruntea încreţită, cu ochiul concentrat înlăuntrul sufletului, el are aerul de a simboliza, în faţa trecătorilor, viaţa lui plină de griji mari şi de lucrări patriotice luminând viitorul. Statuia aceasta, aşa cum e, poate convieţui în acelaşi oraş cu frumoasa statuie a lui Ştefan cel Mare de Frémiet (...). Ea depăşeşte statuile făcute în străinătate, chiar şi de nume mari, prin pătrunderea datelor sufleteşti ale personajelor”. Criticul de artă George Oprescu găsea totuşi că statuia este „rău aşezată şi copleşită de dimensiunile clădirilor vecine” fiind „departe de a produce efectul pe care îl dorea autorul şi pe care l-ar fi avut dacă soclul n-ar fi prea mic şi disproporţionat”. În schimb, istoricul ieşean Sorin Iftimi afirmă că „nu este exclus, totuşi, ca tocmai acesta să fie efectul urmărit de autor: nu de monumentalitate, ci de păstrare a statuii la o înălţime familiară, care să nu-i izoleze de privitori, mai ales dacă socotim că, cel mai adesea, publicul urma să fie constituit din elevi. A existat probabil intenţia de a-l păstra pe Asachi ca un bunic blând printre mulţimea de nepoţei”.

La baza soclului sunt aşezate, într-o casetă metalică, osemintele acestui remarcabil om şi ale soţiei sale, Elena (născută la Viena cu numele de Eleonore Teyber). Rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse, cu prilejul dezvelirii statuii, de la cimitrul bisericii „Patruzeci de Mucenici” din Copou, unde a fost înhumate iniţial. Osemintele fuseseră purtate pe umeri de câţiva dintre foştii elevi ai lui Gheorghe Asachi, printre care publicistul şi omul politic Nicolae Ionescu, pictorul Gheorghe Panaiteanu-Bardasare şi istoricul Theodor Codrescu. Iniţial, monumentul fusese amplasat în curtea bisericii Trei Ierarhi, pe partea de nord, acolo unde Gheorghe Asachi întemeiase „Şcoalele” sale. Peste câţiva ani (1897), după deschiderea noului Teatru Naţional, statuia a fost mutată în faţa acestei instituţii, deoarece Asachi este recunoscut drept precursor şi în acest domeniu, întrucât la 27 decembrie 1816 a avut loc la Iaşi reprezentaţia piesei „Myrtil şi Chloe”, tradusă şi adaptată de Gheorghe Asachi. Abia în 1905 statuia a fost reamplasată aproape de locul iniţial, în curtea Şcolii nr. 1, care poartă numele acestui cărturar.

Gheorghe Asachi a fost un adevărat „campion al intelighenţiei” din Moldova primei jumătăţi a scolului al XIX-lea, întrucât de numele său se leagă începuturile a numeroase instituţii: el este fondatorul învăţământului, inclusiv al celui superior, în limba naţională, al Teatrului, al Presei şi al Arhivelor Statului. Aşadar, lucrarea realizată de Ion Georgescu poate fi considerată statuia unui ctitor şi „părinte al naţiei” (pater patriae), iar alegerea locaţiei actuale subliniază calitatea lui Asachi de întemeietor în domeniul „Şcoalelor”.