Scoala cu clasele I-IV Catiasu este situata in satul Catiasu al comunei Chiojdu. Din anul scolar 2006-2007, scoala a devenit structura a Scolii cu clasele I - VIII Basca-Chiojdului.

La şcoala cu clasele I-IV Cătiaşu învaţă 16 elevi, distribuţia acestora pe clase, in anul scolar 2007-2008  fiind următoarea:
      - 2  la clasa I
      - 1la clasa a II-a
      - 6 a clasa a III-a
      - 7 la clasa a IV-a

Legenda Chiojdului

Cică demult, demult de tot, prin aceste locuri ar fi poposit un om sărac şi necăjit, venit de dincolo de munţi, din Transilvania. Şi mai zice legenda ca acel om ar fi avut acolo, în satul lui, gospodărie şi casă frumoase, cu fâneţe şi vii, cu ocoluri întregi de vite, cu livezi bogate. Cică ar mai fi avut îndestulare multă, fiindcă era un om harnic şi, de cum mijeau zorile şi până noaptea târziu, lucra cu mâinile lui în grajduri şi livezi, în vie sau la strânsul fânului. Dar afara de nevastă nu mai avea pe nimeni, iar norocul de a-şi vedea casa plină de copii îl ocolise. Într-o noapte, un foc mare – nu se stie cum şi de unde pornit – i-a distrus, însă, omului acela pe nume Chiojdu, toată gospodaria. Şi pe când alerga, îngrozit si buimac totodată, la grajduri, spre a-şi salva macar vitele de urgia flăcărilor, o grindă aprinsă a sărit drept în capul nevestei lui care şedea plângând, distrusă de durere şi înspăimântata, în curte. Din clipa în care şi-a aflat femeia moartă – singurul suflet cu care împarţise până atunci şi cele bune şi cele rele, Chiojdu n-a mai fost om întreg. Şi-a pus într-o boccea câteva lucruri şi ceva de-ale gurii şi a plecat în lume. Zile întregi a rătăcit prin poieni, prin munţi şi păduri. Îl însoţeau când clipocitul câte unui izvor, când foşnetul fagilor şi al brazilor, când cântecul cucului şi al celorlalte păsări ale cerului. Dormea pe cetină, în culcuşuri de frunze uscate, ori pe câte o pala de ierburi pusă la adapostul unei tufe de măceş sau de zmeură. Apoi, când şi-a terminat puţina hrană din traistă, a început să mănânce fructe de pădure întâlnite în cale. Barba îi crescuse, iar ochii i se întunecaseră de supărare. Nu ştia nici el unde merge, când avea să se oprească şi nici nu întâlnise pe nimeni care să-i dea un sfat. Rătăcea de zile şi zile întregi când, deodată – era în pragul unei amieze de vară, plină de soare şi de lumină – i se deschise înaintea privirilor o vale largă, cu dealuri acoperite de fâneţe şi de păduri şi cu o apă limpede şi frumoasă curgând de-a lungul ei printre bolovănişuri şi printre pâlcuri de arini. Chiojdu rămase fermecat de privelişte şi descoperi, pe nesimţite, că începe să fie din nou mişcat de frumuseţea naturii, de unde până atunci rămăsese cu totul rece la mişcarea firii. Şi cum străbătuse munţi şi văi, păduri şi plaiuri faţă de care durerea din sufletul lui îl făcuse aproape orb şi nu le vazuse farmecul, acum se simţi de-a dreptul copleşit. Inima începea să-şi revină, iar durerii lui fără de margini, locul acela îi dezvaluia acum privelişti încântatoare. Ierburi mari şi copaci falnici, flori, izvoare şi păsări îndemnau la popas, îi umpleau privirile şi sufletul de putere şi de lumină. Aşa se face că Chiojdu se simti parcă, dintr-o dată, alt om. Treptat-treptat îşi recăpătă încrederea în viaţă şi propriile-i puteri de a se regăsi, de a se linişti şi de a o lua de la capăt. Se hotarî să rămână aici până la sfârşitul zilelor lui, câte le mai avea de trăit, şi se puse pe treabă. Îşi înălţă, grindă cu grindă şi piatră cu piatră, o mândreţe de casă, îşi dură gospodărie temeinică şi cu toate cele de trebuinţă. Muncea din zori şi până în noapte şi roadele muncii lui se arătară numaidecât: trăia din nou în îndestulare, dar nu era fericit. În nopţile lungi de iarnă, dar chiar şi în cele din restul anului se trezea adesea în miez de noapte şi era chinuit de singurătate. Gânduri triste şi neliniştitoare îi dădeau târcoale şi-l prindeau în ghearele lor: de ce să muncească atâta dacă nu poate împărţi nici truda şi nici roadele cu nimeni? Dar viaţa şi soarta ţin întotdeauna cu omul harnic şi bun. Şi aşa s-a întâmplat şi cu Chiojdu. Într-o primăvară, pe când se afla într-un târg de la oraş, unde se dusese să-şi cumpere o pereche de cai ca să-l ajute la arat, se întâlni ochi în ochi cu Bâsca, o fată oacheşă şi veselă, isteaţă şi gata sa dea piept cu orice greutate a vieţii. Chiojdu şi Bâsca se placură de la cea dintâi privire. Fata era orfană şi nici rude apropiate nu mai avea, dar singurătatea în care trăise până atunci îi oţelise voinţa şi-i ascuţise mintea, sporindu-i pofta nestăvilită de viaţă. Rătăcea prin lume fără să fi prins undeva rădăcini şi fără să-şi fi legat soarta ei de soarta altcuiva. Chiojdu, încă verde şi voinic după toate cele prin care trecuse, avea în el ceva de brad falnic, de copac la umbra căruia te simţi în siguranţă şi liniştit. Şi mai avea şi un fel al lui de a fi: blând, potolit, sigur pe el. Poate doar una din aceste însuşiri, ori poate toate laolaltă să-i fi plăcut Bâscăi şi să-i fi spus că, din acea clipă, va rămâne nedesparţită de el. Cine ar fi trecut, peste o zi ori peste mai multe pe la gospodăria lor, ar fi putut jura că însurăţeii erau de o veşnicie împreună, aşa de bine şi de frumos se înţelegeau şi se ajutau în toate cele ale casei. Destinul Chiojdului şi al Bâscăi a voit ca şi casa lor să se bucure de larma copiilor. Rând pe rând s-au ivit pe lume doi băieţi, rumeni şi voinici, şi o fată bălaie, cu părul galben ca spicul grâului. Erau harnici, frumoşi, sănătoşi şi voinici ca şi părinţii ce-i aduseră pe lume şi care, o dată cu trecerea vremii, erau tot mai mulţumiţi că nu li se va stinge neamul şi nu li se va uita anumele după ce se vor duce din astă lume. Iar când celor trei vlăstare ale Chiojdului şi ale Bâscăi le veni ceasul însurătorii şi al măritişului, bătrânul îi chemă pe tustrei copiii la el, le povesti istoria vieţii sale, apoi le zise: – N-aş vrea ca urmaşii urmaşilor noştrii să ne uite de tot. Aflând povestea mea şi a noastră poate vor învaţa şi ei câte ceva. De aceea, va rog, să păstraţi toata viaţa – şi după ce eu şi cu Bâsca, mama voastră, vom fi demult în mormânt – numele voastre aşa cum vi le-am dat noi în casă: Chiojdul Mare, Chiojdul Mic şi Chiojdeanca. Să le păstraţi, să întemeiaţi sate cu numele astea şi cinstea şi hărnicia să vă lumineze numele prin veacuri. Aşa s-a şi întâmplat. Spune legenda că întâi şi-ntâi ar fi ajuns la casa ei fata, Chiojdeanca, măritata cu un flăcău din Bărăgan (dacă nu l-o fi chemat chiar Bărăgan), cum îi preziseră ursitoarele la naştere, când îi văzuseră părul galben ca spicul de grâu; acolo, la casa mirelui, fata s-a dovedit a fi harnică şi cinstită, aşa cum o crescuse bătrânul, iar cei din jur s-au sfătuit să deie satului lor – în amintirea muntencei – numele de Chiojdeanca... Băiatul cel mare s-a însurat peste două dealuri depărtare de casa bătrânească, întemeind un sat mare şi frumos, cu copii mulţi, cu gospodării bogate şi ajuns mai târziu vestit în tot ţinutul Prahovei: Starchiojd sau Chiojdul Mare. Mezinul, însurându-se ultimul, şi văzând că fratele şi sora lui s-au îndepărtat de părinţi, a fost cuprins de milă faţă de tată şi de mamă, acum foarte bătrâni amândoi şi fără nimeni în preajmă şi de aceea şi-a întemeiat un cămin mai la vale de casa părintească: Chiojdul Mic. Bâsca, zic unii, ar fi numele pe care Chiojdu, cu buna ştiinţă, cu învoire şi cu mare dragoste l-ar fi dat satului întemeiat de el – spre amintirea acelei harnice, destoinice şi frumoase femei ce i-a adus din nou în suflet pacea şi bucuria unei familii...