Scoala Gimnaziala Lisna
Lisna, Botosani
Prezentare
Cine priveşte judeţul Botoşani ca pe o tentaţie turistică, se gândeşte la inefabilul Ipoteştilor, la echilibrul Livenilor, la câteva muzee şi case memoriale din Botoşani sau Dorohoi - specifice, fără îndoială, oricăror oraşe - şi cam atât.
Şi n-ar fi deloc de condamnat privitorul cu pricina, de altfel cetăţean onest şi respectabil, însă i-aş sugera, dacă ne-ar vizita judeţul, să îngăduie o clipă într-o localitate, Lişna, care, fără a se bucura de efectul rezonanţei unor uriaşe personalităţi, pulsează de o viaţă şi o energie, pe care doar în romanele lui Rebreanu ori Şolohov o întâlneşti.
Ai zice că tăierea salcâmului moromeţian - simbol al desacralizării unei lumi cu ritmuri arhaice - a fost amânată aici, dintr-o îngăduinţă a Creatorului sau, poate, printr-un soi de joc al hazardului.
Coborând în lăuntrul realităţii palpabile, putem semnala că, din punct de vedere geografic, Lişna, sat din comuna Suharău, se găseşte într-o zonă de deal-podiş, aflată la limita dintre Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei, aproximativ la jumătatea distanţei dintre oraşele Dorohoi şi Darabani. Drumul naţional, ce face legătura dintre cele două oraşe şi care taie satul de la sud spre nord, a reprezentat întotdeauna elementul fundamental de conectare a locuitorilor din acest spaţiu la civilizaţie şi cultură. Pe acest drum plecau sătenii să-şi vândă, în târguri, ceva din agoniseală, pentru a face ,,bani albi pentru zile negre'', pe acelaşi drum îşi duceau, la morile Bucovinei, formidabilul grâu de Botoşani - pe care, mai târziu, însăşi regina Angliei şi l-a dorit pe masă - şi, pe acelaşi drum, urcau spre ţintirim pentru a se odihni, mereu, prea devreme.
Dacă ar fi să navigăm către începuturi, am fi frapaţi să descoperim în zona satului Lişna dovezi arheologice încă din paleolitic. Astfel, în vatra satului şi în împrejurimi s-au găsit lame, aşchii de silex - atribuite paleoliticului superior; vârfuri de săgeţi triunghiulare din silex, cu baza dreaptă - atribuite culturii Cucuteni; un fragment de topor - ciocan, şlefuit din gresie vineţie, cu gaură pentru coadă, un fragment de omoplat crestat - atribuit culturii Nova, vase cu decor aparţinând aceleiaşi culturi; o cană cu gâtul lung şi cu toartă din pastă cenuşie, atribuită epocii migraţiilor (secolul III - IV d.Hr.).
Aceste dovezi arheologice, parte din ele, din ignoranţă şi nepăsare lăsate de izbelişte (noi, românii, suntem, prin excelenţă, incapabili să ne gestionăm rădăcinile!), atestă continuitatea prezenţei omeneşti, în acest orizont local, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.
Este evident faptul că, din perioada migraţiilor şi până în secolul al XIII -lea, dispunem de date sumare cu privire la satul Lişna, fapt explicabil ţinând cont de insecuritatea ce domnea la scara obştilor săteşti, obşti săteşti care, de regulă, erau vulnerabile în faţa atacurilor triburilor venite de aiurea. Se cunoaşte că, după 1241 - anul în care mongolii lui Genghis Han trec prin foc şi sabie zona Moldovei şi Europa Apuseană - locuitorii satului Lişna, care au supravieţuit măcelului, au înconjurat teritoriul cu şanţuri de apărare, iar mai târziu cu garduri înalte de nuiele. La intrarea în sat a drumurilor erau paznici (jitari), ce aveau rol de control şi, când era necesar, de alarmare a obştii. Jităriile (puncte de pază) erau la ,,Hanul Stâncii'', ,,Trei Ţepoaie'' şi ,,Hanul Hrib''.
Am revelat aceste elemente pentru că nu mi se pare corect, în foamea mea de adevăr şi autentic, să-mi focalizez atenţia doar pe data atestării documentare a satului Lişna (iniţial Lăcina), de la 28 februarie 1598. În acel document se arată că ,,Noi, Ieremia Moghilă, Voievod, domnul Ţării Moldovei, aducem ştire că ai noştri credincioşi Varctic, armaş mare şi sora lor Anisia, feciorul Iuraşcu Varctic, postelnic, nepotul lui Petru Varctic, portar de Suceava, au vândut din a lor dreaptă ocină şi moşie jumătate din satul Lăcina credinciosului nostru Ionaşcu Tolocico şi jupânesei Agafia pentru 1000 de zloţi tătăreşti. Noi, văzând a lor dreaptă tocmeală şi plată deplină, am dat şi am întărit credinciosului Tolocico, acea jumătate din satul Lăcina, să fie a lor pe veci.''
Este limpede că documentul în cauză, puplicat de Gh. Ghibănescu în ,,Viaţa românească'', la Iaşi (1929), menţionează existenţa satului Lişna la 1598, şi nu formarea sa în acel moment. Această existenţă, ce coboară dincolo de obştile săteşti dacice, reprezintă nu un prilej de ieftină infatuare, ci conştiinţa că, pe acest petic de pământ, noi, cei de azi, avem nostalgia energiilor primordiale, energii prin care suportăm mai uşor ipocrizia şi stupiditatea prezentului, dar asta-i altă poveste...
Mergând pe firul istoriei, se poate menţiona anul 1633, când jumătate din Lăcina (Lişna) a fost cumpărată de Episcopul Rădăuţilor, C. Evloghie, act întărit de voievodul Moldovei, Alexandru Iliaş. De-a lungul timpului, satul Lişna este amintit în documentele feudale din 1774 şi 1820, fiind ,,stăpânit'', rând pe rând de vistiernicul Sandu Sturza şi de vornicul Costachi Sturza, iar începând cu 1845, satul Lişna este proprietatea hatmanului şi logofătului Anastasie Başotă.
Din punct de vedere administrativ, începând din 1856, satul Lişna aparţine comunei Suharău, până în 1872, iar de la această dată, până în 1891, este reşedinţă de comună, având în componenţă satele Mlenăuţi Deal, Mlenăuţi Vale, Lişna şi Şfărcăuţi. Acesta din urmă apare în cartografii începând cu 1832 şi se menţine documentar până la recensământul din 1912, dată la care se contopeşte cu satul Lişna (Lişna sau Lăcina ocupa în trecut partea de est a actualului sat, spre Izvoare, iar Şfărcăuţiul partea de vest, spre pădure).
Începând cu 1891, satul Lişna redevine parte integrantă a comunei Suharău, chiar şi atunci când vitregiile vremurilor au schimbat denumirile regiunilor şi judeţelor în care se dezvolta.
Biserica din sat - monument istoric.
Cerul de deasupra satului vibrează, sedus parcă de profunzimea
unor rădăcini ancestrale.
Nu opulenţa este atributul locuitorilor acestor meleaguri, ci truda zilnică pentru o recoltă modestă, de care n-au uitat să fie mândri.
Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, satul Lişna nu a avut şcoală. Ştiinţa de carte, necesară rezolvării problemelor gospodăreşti, era suplinită de cunoaşterea câtorva elemente de civilizaţie tradiţională.Legea asupra instrucţiunii publice din 1864, promulgată de Alexandru Ioan Cuza, prin care se introducea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului, a fost baza pe care, câteva decenii mai târziu, a apărut şcoala în satul Lişna. Astfel, în martie 1892 sunt înscrişi în clasa I a Şcolii Lişna, comuna Suharău, Judeţul Botoşani, plasa Herţa un număr de 15 copii din satele Lişna şi Plevna, având ca învăţător pe Ion Cernat. Deşi baza materială era inexistentă, activitatea desfăşurându-se într-o casă închiriată, anul 1892 reprezintă momentul fundamental în devenirea acestui sat, iar numele ION CERNAT ar trebui rostit la nivelul Şcolii Lişna cu recunoştinţă. Prin el s-au pus bazele unei construcţii, nu doar spirituale - în urma demersurilor sale se construieşte, între 1897 - 1899 o şcoală nouă - care va înălţa atât intelectual cât şi material, populaţia de pe această felie de humă. Începând cu secolul XX, sub influenţa lui Spiru Haret, ministrul culturii, se reorganizează învăţământul, creşte numărul anilor de studii, precum şi al elevilor şi cadrelor didactice, şi, pe lângă băieţi, încep să aibă acces la carte şi fetele. Astfel, în anul şcolar 1900-1901, Şcoala rurală mixtă Lişna funcţiona cu clasele I-VII, iar din totalul de 69 elevi, 12 erau fete.
Dacă în perioada 1892-1900 directorul şcolii era învăţătorul Ion Cernat, din anul şcolar 1900-1901, până în anul şcolar 1916-1917, şcoala din sat a fost condusă de învăţătorul Alexandru Mircea şi învăţătorul Gheorghe Purţuc. Alături de aceştia trebuie amintiţi şi învăţătorii Z. Sandovici şi V.D.Enăceanu.
În anii primului război mondial, învăţătorii satului schimbă condeiul cu baioneta, iar după război, învăţământul îşi revine treptat, cunoscând o perioadă prosperă între anii 1933-1939. Menţionez o parte dintre cadrele didactice, care au activat la Şcoala Lişna între cele două războaie mondiale:
1.Dumitru Burlacu
2. Ecaterina Cimpoieşu
3. Nicolae Nicoară
4. Aglaia Tincu
5. Constantin Tincu
6. Ecaterina Tincu
7. M. Popovici
8. Dumitru Ungureanu
9. Gh. Cimpoieşu
Dacă cel de-al doilea război mondial a lovit în toate sectoarele vieţii sociale româneşti ( şi nu numai), deci şi în învăţământul dintr-un minuscul sat, precum Lişna, se cuvine să evidenţiez că reforma învăţământului din 1948 a dus la culturalizarea unui număr însemnat de copii, cei mai mulţi dintre ei condamnaţi, până nu demult, la analfabetism. Nu vreau să intru în adâncurile respectivei legi, ştiu că a avut minusurile ei, însă nu pot ignora că între 1948-1960, cursurile Şcolii cu clasele I-IV aveau un număr de 172 elevi, iar odată cu 1960-1961, şcoala funcţiona cu clasele I-VII şi mai apoi I-VIII, foarte rar un copil nefiind şcolarizat.
Privind printre date şi cifre reci, dar cu valoare de document, aş spune că perioada de aur a Şcolii Lişna a fost 1970-1974, când se generalizează învăţământul cu treapta I de liceu (clasele I-X), pentru ca apoi, începând cu anul şcolar 1974-1975, printr-o bizară şi nedreaptă decizie ministerială - ţinând cont de vechimea şi potenţialul demografic al satului - absolvenţii clasei a VIII-a au urmat cursurile claselor a IX-a şi a X-a ale Şcolii Smîrdan.
Decizia din 1974 poartă în sine falimentul unei şcoli care, 32 de ani mai târziu, îşi va pierde personalitatea juridică şi va deveni anexă (structură!) a Şcolii Smîrdan, devenită de Arte şi Meserii, deşi, la fel ca în trecut, avem, la nivel de sat, un potenţial demografic aproape dublu...
Un moment important în viaţa satului a fost construirea unui local nou de şcoală în anul 1964. Această clădire cuprindea cinci săli de curs, o cancelarie, o bibliotecă, un cabinet al directorului şi o magazie.
După ce şcoala a fost condusă, pe rând, de învăţătorii Vasile şi Mihai Fodor, începând cu anul şcolar 1974-1975, şcoala din sat a avut ca director, timp de 10 ani, până în anul şcolar 1984-1985, pe profesoara de matematică, doamna Maria Cojocaru. Odată cu anul 1985, profesorul de geografie-istorie, domnul Constantin Negrilă a îndeplinit funcţia de director, iar prin transferarea acestuia la o şcoală din Dorohoi, în 1990, postul de director a fost ocupat de doamna învăţătoare Maria Rotariu. În perioada 1993-2006, director al şcolii a fost domnul învăţător Ioan Rotariu.
Anii de după Revoluţia din '89 n-au adus nimic spectaculos la nivelul şcolii din localitate. S-au menţinut funcţionale cele cinci săli din şcoala
construită în 1964 (în anii '90 are loc, totuşi, o renovare ce schimbă în bine ,,aerul'' clădirii), în localul grădiniţei vechi - fostă locuinţă de serviciu a dascălilor din perioada de început a învăţământului - se
amenajează o sală pentru gimnaziu (până la sfârşitul anului şcolar 2007-2008), acelaşi gen de amenajări întâmplându-se şi la nivelul grădiniţei, aşa-zis, noi (construită în anii '70).
Şi totuşi, noi, cei din lăuntrul învăţământului de la Şcoala Lişna, trebuie să recunoaştem că, după anul 2004, odată cu alegerea domnului Marcel
Chelariu în funcţia de primar al comunei, şcoala din sat a fost, în limita posibilităţilor, constant susţinută. Dintre modalităţile concrete de sprijinire a şcolii, dacă am enumera doar faptul că, an de an, pomul de
Crăciun a fost din ce în ce mai bogat, iar baza materială a fost îmbunătăţită prin televizoare, imprimante, videoproiectoare şi multe altele, se poate cu lejeritate constata preocuparea reală a conducerii primăriei, în special a domnului primar pentru crearea unor condiţii, atât pentru elevi, cât şi pentru cadrele didactice, astfel încât învăţământul de la nivelul Şcolii Lişna, la fel ca cel din întreaga comună, să fie nu o povară, ci o bucurie, iar această bucurie să devină motorul unor performanţe şcolare care, din păcate sunt, încă, precum florile de colţ...
La grădiniţă, în aceşti ani, datorită sporului demografic ridicat, în comparaţie cu localităţile din jur (consecinţă a rămânerii în vatra satului a numeroşi tineri), s-a reuşit crearea a două posturi de educatoare, care şi-au desfăşurat activitatea în săli de grupă distincte.
Trecând în sfera personalului didactic, se observă, după revoluţie, o continuă fluctuaţie, multe dintre cadre, iniţial doar absolvente de liceu,
calificându-se şi obţinând titulatura.
Într-o perioadă în care am intrat, prea abrupt parcă, în zodia supermarketului şi nu dăm semne că ne-ar îngrijora acest fapt, a ne apleca spre rădăcinile fiinţei noastre, spre istoria meleagurilor din care ne-am ivit, a revela imaginea unor personalităţi precum, în cazul satului Lişna, profesorii universitari Ioan Apetroaie ori Nicolae Calistru, e un act de moralitate şi de cultură necesar întru cristalizarea ideii de OM.
Prima şcoală a satului Lişna - ziduri vechi, pline de o istorie de care noi, flămânzi de un prezent bolnav, ne scuturăm cu seninătate. 
Grădiniţa - o investiţie pe termen lung a unui regim pe care ne-am grăbit să-l înfierăm.
Şcoala de azi, mustind de candoare, speranţă şi lumină.
Viaţa ţâşneşte din ochi de copil, ancorat în mecanismul civilizaţiei. Galerie foto
