Încercări literare

Concursul ,,Scriitor pentru o zi"

SPERANŢA E VIE…

Este dimineaţă. Soarele se înalţă măreţ pe bolta cerească pentru a trezi toate vietăţile mângâind cu razele sale întreaga natură.

Deschid fereastra pentru a privi puțin natura. N-o mai admirasem de mult timp. Acum vreau să mă relaxez, să adulmec aerul primăvăratic ce răzbate dinspre păduricea din spatele casei mele.

Mireasma pădurii îmi îmbată parcă toate simțurile, relaxându-mă. Mă apropii cu grijă de fereastră și o privesc minute în șir. Pare altfel! E minunată! E atât de tăcută și de liniștită, atât de fragilă și atât de rezistentă pentru că ea nu știe să se supere pe noi cei care uneori o distrugem. Acum, adierea vântului molcom de primăvară observă și el parcă liniștea pădurii pătrunzându-mi în cameră. Pot spune că seamănă cu noi deoarece dacă petreci mult timp cu ea, îi poți auzi glasul, foșnetul neîncetat și misterele nedeslușite încă de unii dintre noi.

Am privit natura atent. Am observat că odată cu venirea primăverii pădurea și-a pus straie verzi. Glasul păsărelelor anunță parcă în cele patru zări că este bine, că natura s-a trezit la viață și că a trecut iarna. Florile primăverii ce o înconjoară au răspândit miresme amețitoare până la fereastra casei mele. Eram fermecat de frumuseţile ei, aşa că am ieşit în grabă aşezându-mă melancolic la umbra unui stejar înalt.

În acea dimineaţă caldă de primăvară stejarul bătrân sub care mă relaxam parcă-mi şoptea poveşti auzite în taină de la vietăţile naturii. Printre crengile lui, sub cerul azuriu admiram norii pufoşi care se mişcau încet în bătaia vântului liniştit. În livada plină cu flori multicolore, fluturii îşi mişcau aripioarele subţiri de pe o floare pe alta pentru a se camufla  împotriva prădătorilor.

Pe cer se vedeau  păsări mici care băteau foarte des din aripi. O barză albă ca zăpada trecea bătând din când în când săgetând văzduhul cu aripile. O pasăre care vâna pentru a-şi potoli foamea plonja în cerc pentru a găsi momentul potrivit să atace.

Nu departe de mine un bătrânel ieşise pe câmp cu oile sale. Bătrânelul nu era cioban. Avea vreo cinci oi bucălate care le proteja ca pe ochii din cap. Iarba era grasă, de un verde de smarald. Soarele auriu se oglindea în apa limpede unde oile însetate se răcoreau potolindu-şi setea. Am observat în privirea bătrânelului o linişte profundă asemeni mie, fascinaţi de frumuseţea peisajului primăvăratic. Era atâta pace, linişte şi răcoare în jurul nostru, aerul parcă mirosea a iarbă crudă.

Bătrânelul îşi aduse oile într-o poieniţă luminoasă. Acesta se aşeză la umbra unei sălcii numărând norii care treceau pe lângă soarele de jeleu. Bătrânelul adormi. Oile gălbui şi pufoase, toate cinci, se aşezară lângă capul lui. Dacă priveai de sus îţi dădeai seama că semănau cu o floare –bătrânelul – tulpina, oiţele – petalele.

Oare ce visau? Poate că visau chiar la primăvară… la tărâmurile ei fantastice şi nemaipomenit de frumoase… la meleaguri pitoreşti şi umbrite…

Aşezat în iarba verde, parcă aud uşor susurul izvorului tot mai departe. Pleoapele îmi par mai grele. Mă las cuprins de liniştea din jur şi cad într-un somn adânc. Mă trezeşte glasul cristalin al pescăruşilor care zburau lin deasupra mării. Eram fermecat şi totodată mulţumit că visul de a ajunge la mare mi s-a împlinit. Eram înconjurat de oameni. M-am grăbit să ating valurile mării. Erau impresionant de mari. Briza mării mă îndemna să rămân cât mai mult timp în ele. Pe plaja nisipoasă un salvamar anunţă o nouă ieşire în larg. Am pornit grăbit să prind şi eu un  loc printre călători. Era un vaporaş în care la pupă stătea un bătrânel pe faţa căruia se citea că văzuse şi cunoscuse tainele mării în călătoriile lui. Mai târziu am aflat că era căpitanul.

Ieşirea în largul mării tumultuoase a fost pentru mine o nouă experienţă. Acolo am putut vedea şi frumuseţile din mare. M-a impresionat un banc de peşti strălucitori.

Ne-am întors la mal. Mai avem o dorinţă de când eram mic: să văd delfini. Ştiam multe despre delfini. Mă documentasem mereu întrucât sunt favoriţii mei. Când mă gândesc la ei îmi umplu sufletul de fericire, de motivaţie şi inspiraţie. Sunt asemenea oamenilor cu suflet curat şi plini de voioşie care te fac să ai încredere în a porni în călătoria noastră prin viaţă. Nemaipomenit! Îi văd! Este vis sau realitate? Eram emoţionat şi nerăbdător să-i cunosc îndeaproape.  M-am apropiat să le văd frumuseţea. Erau minunaţi. I-am văzut în toată strălucirea libertăţii lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare, care se lua. Era ca un dans desfăşurat egal în apă şi în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt, de mercur şi peruzea, într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate, copleşitoare, purificatoare. Noi, oamenii, îi priveam de pe ţărm, un ţărm înalt ca o galerie de operă, ne simţeam tineri şi entuziaşti, lipsiţi de rezerve şi deschişi, înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam, ci şi unii cu alţii, şi - încă mai mult - cu noi înşine.

Spectacolul n-a durat decât câteva clipe, dar a meritat. Oare a fost vis? Orice ar fi fost, mi s-a împlinit. Sunt mulţumit! Aud din nou clopotul oiţelor trezite la păscut. Aşadar a fost un vis. Un vis din care am învăţat că speranţa e vie...

Hojda Alexandro Vasile, Clasa a VII-a Şcoala Gimnazială, Nr.1, Moisei, Maramureş, str. Principală, Profesor îndrumător: Mihali Maria

O VACANŢĂ DE NEUITAT

A venit și ziua mult așteptată, ziua în care vacanța de vară începe.

Am pornit spre Italia la părinții mei într-o după-amiază ucigător de arzătoare. Era o căldură înăbușitoare. Știam că o sa-mi fie dor de plaiurile umbrite ale munților, de codri deși, adânci, nestrăbătuți, de pământul frumos, bogat și darnic, de izvoarele ca spuma laptelui și de pieptul de piatră al munților Carpați, dar îmi era mult mai dor de părinții mei.

Pădurile prin care am trecut în drum spre ei erau doar niște uriașe mori de vânt, aidoma unor săli imense și pustii. Acestea aprovizionau un oraș întreg cu energia necesară.

Acei uriași de metal parcă străjuiau la poarta lumii. Doar zgomotul fin al elicelor pătrundea pe rând și lămurit în liniștea dimprejur, asemenea unor strune de harpă legate între ele de armonia unui cânt.

În Ungaria am trecut peste Dunăre. Bătrânul fluviu era ca o panglică azurie, liniștit, larg, având aspectul unui lac frumos poleit de razele soarelui și plin de ambarcațiuni care mai de care mai frumoase. Eram fermecați de atâta frumusețe.

Negurile încep să apară în calea noastră și noaptea lucie se lasă pe o lume ca din povești. Uriașul policandru al cerului își aprinde una câte una luminile ca într-o nemăsurată sală de dans.

Pleoapele au început să fie din ce în ce mai grele. Cumplită a fost lupta, însă Moș Ene a învins. Abia spre dimineață m-am trezit.

Lumina se cernea din ce în ce mai densă. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa,  ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri.

În sfârșit am ajuns la părinții mei. Aceștia mă așteptau înaintea casei lor. Când m-au văzut, în ochii lor strălucea bucuria revederii. Mama zâmbi luminată. Am fugit repede la ei și i-am îmbrățișat. Picuri mari, lacrimi de fericire izvorau din ochii lor. Le-a fost dor de mine, însă mie mi-a fost și mai dor de ei. În brațele mamei inima îmi bătea mai tare ca niciodată! Nu mai simțeam nici oboseala drumului, aș fi stat acolo o veșnicie.

Am stat mult de vorbă despre cum am încheiat anul școlar, despre bunicii care au rămas înlăcrimați acasă, pentru că le era deja dor de noi, până nici nu pleca. Ce-i drept și nouă ni s-a făcut dor de ei, dar cum putem să ne împărțim?

După masă am ieșit împreună la mare, într-o primă escapadă cu părinții. Nisipul fin, argintiu și marea cu valuri înspumate îți tăiau respirația.

Am trecut pe lângă un spectacol cu delfini.  I-am văzut în toată strălucirea libertăţii lor la mare, jucându-se, formând cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare, care se lua. Era ca un dans desfăşurat egal în apă şi în aer, un dans în care corpurile lor lucitoare şi prelungi ca nişte suveici de argint coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur şi cobalt, de mercur şi peruzea, într-o demonstraţie de fantezie şi gratuitate, copleşitoare, purificatoare. Noi, oamenii, îi priveam de pe ţărm, un ţărm înalt ca o galerie de operă, ne simţeam tineri şi entuziaşti, lipsiţi de rezerve şi deschişi, înfrăţiţi prin admiraţie nu numai cu minunatele fiinţe pe care le priveam, ci şi unii cu alţii, şi - încă mai mult - cu noi înşine.

Eram fericit! Am strigat:

- Uite mamă, ce ființe extraordinare!

Dar mama n-avea ochi decât pentru noi, adică pentru mine și fratele meu.

-  Sunt atât de fericit că sunt cu tine încât îmi vine să mă alătur delfinilor în dansul lor.

Mi-am lăsat capul pe umărul ei. Mirosea atât de frumos! … Mi-am amintit că o dată, am venit acasă de la grădiniță, am intrat în curte și mi s-a părut că soarele s-a oprit în creștetul cerului deasupra casei noastre unde în pridvor mă aștepta zâna din povestea doamnei educatoare cu un castron mare plin de cireșe coapte, înmiresmate.

-  Aici nu sunt cireșe? Nu mai cred în zâne, însă aș mânca cireșe!

Ochii mici, albaștri ai mamei mă sfredelesc cu privirea.

-  Ce-ți veni? Cireșe, aici, la mare? O înghețată cu cireșe poate vom găsi!

Am mers împreună la o cofetărie, ne-am așezat pe terasă și ne-am comandat înghețatele. Fuioare de nori izvorau din adâncuri, o linie de foc brăzdează cerul, se porni o ploaie densă. Un curcubeu răsărit din mare parcă ne spune: bine ați venit! Pentru o clipă am rămas cu toții muți de uimire!

-  Câtă frumusețe! exclamă un om de la masa de alături.

M-am uitat spre mama și am zâmbit! Știu că și ea gândea ca și mine! Nicăieri curcubeul nu-i așa frumos ca la noi acasă. În următoarea clipă răpăitul ploii s-a oprit și soarele ca un bulgăre de aur trona din nou văzduhul.

-  Așa este aici la mare, vara, spune tata.

Ne-am ridicat și am plecat acasă, adică la casa unde stau părinții mei acolo în Italia. Ce-i drept casa noastră din România este mult mai frumoasă, însă stă singură și tristă așteptând să se întoarcă ei.

A fost o zi minunată, după care au urmat multe altele la fel.

Coman Gheorghe Daniel,Clasa a VII-a,Școala Gimnazială Nr. 1, Moisei,str. Principală, Prof. îndrumător: Mihali Maria

Concursul Naţional,,Ion Creangă"

Magia din adâncuri

Este vacanţă! Sunt împreună cu familia în maşină în drum spre mare. Privesc şi admir peisajul minunat luminat de astrul nostru protector, soarele. Soarele puternic parcă ne zâmbeşte prin geamul maşinii. Aerul curat şi bătaia vântului răsfaţă natura. Timpul se scurgea repede, probabil din cauza frumuseţilor ce ne înconjurau. Munţii parcă atingeau cerul, iar câmpiile verzi se îmbie în dogoarea verii, dar nu departe în zare văd strălucirea apei ce mă făcea să tresar din visare.

Am coborât din maşină şi am pornit spre digurile ce străpungeau marea. Privesc atentă frumuseţea valurilor ce se sfărmau de digul înalt. Observ, când marea devine mai puţin agitată, frumuseţea unor peştişori care formau parcă cete copilăroase şi vesele, debordând de o fericire care devenea molipsitoare pentru mine şi familia mea. Mişcarea lor prin apă era precum un dans desfăşurat atât în apă cât şi în aer, în care corpurile lor prelungi ca nişte suveici de argint, coseau apa intens albastră de cerul străveziu, într-o preţioasă broderie de aur. Dansul acestor creaturi minunate ne chema parcă şi pe noi să ne alăturăm în toată această splendoare măreaţă. Formau bancuri mari şi începeau să vină din ce în ce mai mulţi. Visam oare? Erau tritoni şi sirene care parcă făceau un întreg ritual care erau aşa de prinşi în acest festival al lor, încât nici nu ne observară, pe noi cei care îi admiram de pe ţărm. Eram fascinaţi, dar totodată ne era frică să ne apropiem, ca nu cumva să se sperie şi să dispară în adâncurile mării. Am stat aşa şi am aşteptat câteva minute bune. Eram captivaţi şi minunaţi de cozile sirenelor care se unduiau printre valurile cristaline. Cozile lor erau lucitoare şi colorate, şi fiecare sirenă avea câte un pieptene magic în păr care emana o lumină orbitoare, iar tritonii aveau cozile verzi ca smaraldul şi lucioase, erau puternici si viguroşi. Îi admiram în linişte până când una dintre sirene ne observă, atunci se dădu alarma şi ca la un semn toţi au dispărut în anâncuri.

Eram din ce în ce mai curioasă să le văd din nou, vroiam să descopăr dacă mai existau şi alţii ca ei.

În acel moment gândul meu zbură dincolo de suprafaţa cristalină a mării, în cele mai mari adâncuri ale mării şi îmi închipuiam lumea aceea plină de surprize. Era ca un oraş imens subacvatic, în care conducătorul era regele triton şi regina sirenă. Acolo existau o mulţime de magazine, cinematografe, cafenele şi restaurante.

Palatul în care locuiau regele triton, regina sirenă şi cele trei fiice ale lor: Amber, Lidia şi Oriana, erau trei micuţe sirene care se jucau mereu. Acest palat era construit din smarald, turnurile aurii străluceau în lumina soarelui care se oglindea în apă. Căluţii de mare erau înhămaţi la trăsura regelui şi a reginei. Locuitorii acestui oraş subacvatic erau plini de energie şi veseli, erau sirene şi tritoni, toţi trăiau bine şi se înţelegeau de minune. Aceasă lume era una nouă petru mine şi eram fascinată. Totul era fermecător şi plin de magie. Steluţele de mare dansau vesele în jurul palatului. Totul era împodobit ca pentru sărbătoare. Luminiţe mici străluceau asemenea unor cristale. Era minunat şi parcă totul era rupt dintr-o poveste.

Dintr-odată m-am trezit în faţa realităţii, imaginea aceea minunată dispăruse, mi-am dat seama că totul era o iluzie a minţii mele, o călătorie a gândului meu inocent care şi-ar fi dorit să fi fost realitate. Am rămas cu privirea îndreaptată spre valurile mării care se loveau de stânci.

Coman Măriuţa-Daniela,Clasa a VII-a,Şcoala Gimnazială, Nr.1, Moisei, Maramureş,prof. Mihali Maria

Furtuna de Amintiri

Copilăria prin față mi se scurge,

Iar mama mea mereu tot plânge;

Timpul ca un izvor mereu tot curge

Dar eu m-am săturat! Deja ajunge!

Anii copilăriei se scurg ca prin vis,

Prieteniile rămân în paradis;

Feblețea mamei pentru mine mereu tot crește,

Timpul scurs, parcă nu mă mai iubește.

Mama mea ca o perlă de cristal

E cel mai valoros talisman.

Mereu  voi fi vie în amintirea ei

De acum și până-n anii grei...

Un nor năprasnic s-a năpustit asupra vieții

Vecinic și bogat în amintirea tinereții

Copilăria, prietenia le voi lua cu mine întotdeauna

Dezgolind din sufletu-mi furtuna...

Albu Liana Adela,cls.a VI-a B

Concursul,,Basmul-punte de legătură între generaţii"

Măriuca
A fost odată ca niciodată o fată frumoasă cu părul auriu si ochii albaștrii ca marea. Fața si grumazu-i erau albe ca varul. La soare te poți uita dar la ea ba. Rămânând orfană de ambii părinți, a fost luată de niște oameni răi care au crescut-o, iar dupa aceea, grozav o mai chinuiau, cu munca o istoveau: de țesut – ea țesea, de tors – ea torcea, de dereticat – ea deretica și tot ea, pentru oricare lucru răspundea.
Săpână-sa avea trei fete. Pe cea mai mare o chema Un-Ochi, pe cea mijlocie Doi-Ochi, iar pe mezină Tre-Ochi.
Cele trei fete nu făceau altceva decât să stea la poartă și să caște gura pe stradă, iar Măriuca făcea toată treaba în locul lor: hainele lor le cârpea, pentru ele torcea si țesea, și în schimb, o vorbă bună nu auzea.
Câteodată, Măriuca iese la câmp cu oile și iapa ei îmbrățișând-o, Ușurica, cea sură și culcându-și capul pe grumazul acesteia, îi povestea cum se săturase ea de toate, până și de viață.
- Ușurica, draga mea! Pe mine mă ceartă și mă bate acasă, pâine nu capăt și nici să plâng nu mă lasă. Mi-au poruncit ca până mâine să torc cinci puduri de fuioare, să le țes, să le-nălbesc, în val să le rânduiesc.
- Fată frumoasă, încalecă-n spinarea mea pe partea dreaptă și descalecă pe partea stângă, si totul are să se facă. Și așa se întâmplă. Măriuca încăleca pe o parte și desălecă pe cealaltă parte și în vremea aceea totul era gata: și țesut și înălbit și în val rânduit
Fata luă pânza și i-o ducea stăpânei. Aceasta o cerceta, mai gemea, mai gâfâia, și-n data o ascundea, și mai mult de lucru-i dădea. Și Măriuca iar venea la iapa ei, o îmbrățișa, coama-i mângâia, pe partea dreaptă încăleca și pe cealaltă partea stângă descăleca, lucrul terminat îl lua și stăpânei i-l dădea.
Într-o zi, stăpâna o chemă pe Un-Ochi, prima din fetele ei și i-a zis:
- Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmărește, stai și pândește, să afli cine-o ajuta pe orfană: îi țese, îi toarce, și valul i-l rânduiește. Și ea la soare s-a prăjit, și-n iarbă s-a tolănit. Iar Măriuca îi tot cânta întruna:
- Adormi un ochi, adormi!
Și până la urmă ochiul fetei adormi. Câtă vreme Un-Ochi a adormit, iapa a țesut, a înălbit și-n val a rânduit toată pânza.
Așa că stăpâna n-a mai aflat nimic și-atunci a trimis-o pe fata mijlocie, pe Doi-Ochi.
- Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmărește, stai și pândește, să afle cine-o ajută pe orfană: îi țese, îi toarce, și valul i-l rânduiește.
Doi-Ochi s-a dus cu Măriuca, dar a uitat ce-i poruncise mumă-sa.
Şi ea la soare s-a prăjit, și-n iarbă s-a tolănit. Iar Măriuca îi cânta întruna:
- Adormi un ochi, adormi si celălalt! Și Doi-Ochi închise pleoapele.Iapa a țesut, a înălbit și-n val pânza a rânduit, iar Doi-Ochi abia s-a trezit. Stăpâna se mânie și o trimise pe a treia zi pe mezină, pe Trei-Ochi, iar orfanei îi dădu mai mult de lucru.
- Fata mea cea cuminte, fata mea cea frumoasă, urmărește, stai și pândește și află cine o ajută pe orfană: îi țese, îi toarce, și valul i-l rânduiește!
Trei-Ochi țopăi cât țopăi, la soare se prăji și-n iarba se tolăni. Iar Măriuca îi tot îngâna:
Adormi un ochi, adormi si celălalt! Dar al treilea ochi uită. Doi din ochi adormiră, dar al treilea treaz a stat, totul în jur a observat: cum a încălecat Măriuca pe o parte și a descălecat pe cealaltă  și cum a luat apoi valurile de pânză gata făcute. Trei-Ochi se întoarse acasă și-i povesti totul maică-sa, aceasta îi spuse bărbatului ei:
- Să omori numaidecât mârțoaga aia!
Moșneagul ba că una, ba că alta:
- Da’ ce ai, babo, nu ești în toate mințile? Că doar iapa e tânără, e bună de pus sa tragă carul!
- Nu-mi pasă, s-o omori și gata!
Și bătrânul n-avu încotro. Începu să ascută cuțitul. De îndată ce află asta, Măriuca dădu fuga-n câmp, își îmbrățișa iapa sură și-i spuse:
- Ușurica, draga mea, vor să te ucidă!
Iar vaca-i răspunde:
- Ține minte, fată frumoasă, ce-ți spun: tu să-mi aduni oasele în batistă și-n grădină să le-ngropi, iar pe mine să nu mă uiți niciodată! În fiecare dimineață sa torni apă peste oasele mele.
Bătrânul omoară iapa. Măriuca a făcut totul așa cum îi poruncise sura: oasele i le-a îngropat în grădină și le-a udat în fiecare dimineață.
După un timp crescu din el un măr , dar ce mai măr: mere zemoase în el atârnau, frunze de aur foșneau, ramuri de argint  se legănau. Așa că, cine trecea pe-acolo se oprea, iar cine venea mai aproape-se minuna.
Dacă a trecut mult sau puțin timp, cine știe? Doar că într-o zi, cele trei fete se plimbau prin grădină.
Tocmai atunci trecea pe acolo un bărbat călare pe un armăsar negru. Un om voinic, bogat, tânăr, cu părul negru ca mura și cu sclipiri aurii în ochii lui albaștrii. Cum văzu merele zemoase din pom încercă să înduplece fetele:
- Fetelor, frumoaselor, care din voi o sa-mi dea un măr, pe aceea o iau de nevastă.
Toate cele trei srori se năpustiră, care mai decare la copac.
Din merele, ce până atunci atârnaseră jos de tot, de le puteai atinge cu mâna, se ridicară deodata sus-sus, deasupra capetelor lor.
Fetele să le scuture cu nuiaua au vrut – dar ochii de frunze li s-au umplut, când de pe crengi să le rupă doreau – cosița în ramuri uscate și-o încurcau. Așa că, oricât se luptară, oricât se zbuciumară, de cules mere n-au cules, doar cu zgârieturi s-au ales. Însă, când Măriuca s-a apropiat, toate crengile s-au aplecat, merele-n palma i s-au culcat. Ea îl ospătă cu mere pe voinicul acela iar el o luă de nevastă.

Și de atunci în viața în belșug să trăiască, necazul să nu-l mai cunoască.

Timiş Adriana Lorena, Clasa:V, Cadrul didactic îndrumător: Timiş Leontina, Secțiunea I: Concurs de creații literare, clasele V-VIII