M O N O G R A F I A  COMUNEI FRUMUŞIŢA

JUDEŢUL GALAŢI

Un sat ajuns la venerabila vârstă de 279 ani, fie de orice profil, înregistrează atâtea realizări, încat este cu neputinţă să fie păstrate în memoria generaţiilor care i-au slujit.

Comuna dispune de materialele documentare bogate, adevărate pagini de istorie nescrisă încă. Materialele existente, aproape inaccesibile cititorilor, sunt departe de imaginea actuală a acestei comune, ajunsă astăzi de promontoriu a 230 de ani de existenţă. Prin urmare, apariţia monografiei de faţă s-a impus nu numai ca o necesitate, ci şi ca o obligaţie.

Redactarea s-a sprijinit pe cercetarea amănunţită a documentelor existente în instituţiile componente ale comunei şi pe completările preţioase pe care le-au adus vârstnicii comunei, veteranii participanţi la unele din evenimentele importante ale comunei, petrecute de-a lungul anilor.

Începuturile acestei comune au fost nebuloase. Comuna Frumuşiţa este formată din satele Frumuşiţa, Ijdileni şi Tămăoani, ea fiind aşezată în nordul judeţului Galaţi la o distanţă de 22 km, iar în raport cu România se află aşezată în partea de sud-est al teritoriului ţării, învecinându-se cu Republica Moldova care desparte cele două teritorii prin râul Prut.

Meridianul de 28 grade longitudine estică străbate judeţul trecând şi prin această comună, iar paralela de 45 grade şi 70’ trece prin apropierea acestei localităţi.

La est, ţinutul este mărginit  de cursul râului Prut şi de o parte a frontierei României cu Uniunea Sovietică prin hotarul natural al Prutului. La sud se învecinează cu Siviţa, marginea comunei trecând prin câmpia netedă şi întinsă a Bărăganului, învecinându-se pe o porţiune şi cu cursul Dunării.

Reşedinţa comunei, satul Frumuşiţa, este aşezată între cele două sate componente ale comunei: la sud – Ijdileni şi la nord – Tămăoani.

Cu toate eforturile noastre nu am reuşit să stabilim, cel puţin cu aproximaţie, vârsta satului Ijdileni. Bătrânul Năvălici Ion spune, din cele ce-şi mai aminteşte, că în anul 1910 erau aici circa 40 de case.

Oamenii din satul Ijdileni munceau pe moşiile a doi boieri: Botez – care era în partea de sud a satului şi Gheorghe Rădulescu – în partea de nord.

Majoritatea ţăranilor munceau la boieri, în dijmă, primind la început o treime din produse, mai târziu două cincimi şi apoi o jumătate.

Şcoala din satul Ijdileni a fost înfiinţată în anul 1907, prima învăţătoare fiind Eugenia Teodoru. Până atunci copiii din acest sat învăţau la şcoala din Frumuşiţa.

Nu se poate stabili cu precizie nici vechimea satului Tămăoani, dar se crede că ar fi fost durat cu peste 250 de ani în urmă. Fapt cert este că pe la 1700, acest sat exista cu o aşezare de mici şi foarte puţine căsuţe construite în întregime din pămant şi stuf.

Legenda spune – în ceea ce priveşte toponemia lui – precum că la poalele dealului ce vine din partea Bârladului şerpuind până la Dunăre, pe marginea bălţilor şi a lacului Brateş, cam la 27 km la nord de Galaţi, ar fi poposit două familii: Săbăoanu şi Tămăcanu, în trecere cu oile în căutare de păşuni. Găsind ceea ce căutau şi în plus peştele dorit şi păsările bălţilor, au rămas locului, după care în scurt timp l-i s-au mai adăugat şi alte familii.

Se crede că denumirea satului Tămăoani ar veni de la aceste două familii: Săbăoanu şi Tămăcanu.

Iniţial satul a luat fiinţă chiar pe marginea bălţii cu multe grinduri bogate în fâneaţă, retrăgându-se câte puţin din cauza inundaţiilor pe versantul de est al dealului, mărginindu-se la nord cu satul Stoicani, la sud Frumuşiţa, la est Lunca Prutului în adâncime de 10-12 km şi la vest cu satele Scânteieşti şi Fântânele, despărţindu-l pe vremuri  o seculară pădure de stejari.

Moşia satului – pe vremurile de restrişte – aparţinea familiei Iorgu Ghica ce stăpânea peste 80.000 fălcii din Prut şi până dincolo de Pechea.

În perioada comunismului satul s-a întins pe podişul dealului şi e străbătut de şoseaua naţională nr.26 Galaţi – Bârlad, care e încadrată de o parte şi de alta pe o întindere de circa 1 km. În partea de sud-est a satului s-a construit initial o bisericuţă din paiantă şi furci groase din sâlcam cu pereţii  exteriori înveliţi cu scândură, având hramul Sf. Gheorghe, care astazi s-a modernizat.

La nord se poate considera ca vecin al comunei, o unitate geografică mai mare, partea de sud a podişului moldovenesc.

La vest, hotarul comunei este format de câmpia Covurlui.

Calea ferata a fost construită în anul 1892.

Din punct de vedere hidrografic, în vecinătatea comunei Frumuşiţa se situează trei dintre apele mari ale ţării: Dunărea, Prutul şi Siretul, care străbat judeţul în cursul lor inferior, având un debit mare de apă.

Date asupra înfiinţării satului Frumuşiţa sunt puţine, acceptându-se ca an al infiinţării anul 1730.

Numele satului Frumuşiţa după unele versiuni se crede că a venit de la numele Frumuşelul ce se afla la nord de Frumuşiţa. O altă legendă încearcă să explice numele comunei Frumuşiţa, precum şi a altor patru localităţi. Se povesteşte că domnitorul Petru Rareş, receptiv la frumuseţea feminină, fascinat de privirile unei tătăroaice, ar fi spus: ” Tu, tătarcă cu şuviţe, frumuşică, tu luceşti, scânteieşti”, de aici ar proveni denumirile localităţilor Frumuşiţa, Tuluceşti, Şiviţa, Tătarca şi Scânteieşti.

Viaţa social-economică şi politică

Satul Frumuşiţa a fost compus din ţărani clăcaşi aduşi pe moşia boierească şi ţigani robi ce-au fost aşezaţi în jurul curţii boiereşti care se găsea pe locul unde se află astăzi biserica, iar ca urme se găseşte şi în momentul de faţă o pivniţă părăsită.

Ţăranii clăcaşi au fost aşezaţi pe dealul “Petru Rareş”.

Orientarea satului s-a făcut spre est unde se afla moşia proprietarului Iorgu Ghica, care deţinea circa 80.000 fălcii de terenuri diferite începând din valea Prutului şi până la Pechea.

Se crede că satul a luat fiinţă înainte de 1730. Condiţiile de muncă şi de trai ale locuitorilor erau foarte grele.

Clăcaşii, posesori de atelaje, munceau pe moşia boierească, luând pământ în dijmă cât puteau să muncească cu condiţia să dea proprietarului o cincime mai întâi, apoi două cincimi din produsele obţinute prin munca lor. Clăcaşii, care munceau cu palmele, luau pământ în dijmă, îl arau, îl însămânţau şi dădeau ca dijmă două cincimi din produse, jumătate din produse sau după bunul plac al boierului.

Ţiganii robi munceau pe mâncare şi îmbrăcăminte. Această situaţie a ţinut până în anul 1864, când prin reforma agrară s-a revenit asupra formelor de proprietate şi asupra şesurilor pe care le posedau ţăranii.

Proiectul de lege rurală cuprindea cinci capitole, unul dintre ele referindu-se la vatra satului, fiind numit “ Pentru dreptul de proprietate al săteanului clăcaş şi pentru răscumpărarea sarcinilor sale către stăpânii moşiei”.

Conform acestei legi erau împroprietăriţi cu pământ arabil doar ţăranii clăcaşi care aveau loturi în folosinţă pe baza legiuirilor anterioare, corespunzător numărului de vite pe care le posedau. 

După acest criteriu ţăranii clăcaşi erau împărţiţi în trei categorii:

1. Ţărani pălmaşi care nu aveau vite de tracţiune ci o singură vacă şi care au primit 2 fălcii şi 14 prăjini (3 ha);
2. Ţărani mijlocaşi care aveau 2 boi şi o vacă şi care au primit 4 fălcii (6 ha);
3. Ţărani fruntaşi care aveau 4 boi şi o vacă şi care au primit 5 fălcii şi 40 prăjini (8 ha).

Legea prevedea că ţăranii vor fi împroprietăriţi cu cel mult 2/3 din suprafaţa fiecărei moşii, iar clăcaşii care nu aveau loturi în folosinţă pe moşie în momentul reformei, nu s-au putut bucura de împroprietărire.

Locurile de casă şi grădină care erau în vatra satului deveneau proprietate rurală. Ţiganii nu au primit pământ decât loturi de 4 ha.

După războiul din 1916-1918, la împroprietărirea care s-a făcut, fiecare locuitor a primit pământ în completare până la 5 ha, iar cei ce nu au avut pământ au primit câte un lot de 5 ha. O parte din tarani şi ţiganii au vândut pământul, neavând mijloace agricole cu care să-l lucreze.

Aceste pământuri au încăput pe mâinile chiaburilor.

Clăcaşii care aveau vite, pentru păşunatul lor trebuiau să muncească pe moşia boierului. Pe lângă aceste forme de exploatare, ţăranii trebuiau să presteze un număr de zile de clacă pe moşia boierului, toate acestea devenind insuportabile pentru ţărani. Oamenii erau scoşi la muncă de pristav sau vechil .Condiţiile de arendare fiind grele, clăcaşii erau nevoiţi să împrumute mereu cereale de la boier pentru care erau nevoiţi să presteze un număr de zile muncă în timpul verii.

Dacă situaţia ţăranilor era grea, apoi a ţiganilor era şi mai grea. Chiar şi atunci când au devenit liberi au fost exploataţi mai departe de către boieri şi apoi de chiaburi.

 Viaţa grea a ţăranilor se reflecta şi în regimul de alimentaţie care era foarte puţin consistent. Zahărul şi uleiul pe cap de locuitor înainte de 1944 revenea unui consumator în cantitate de 100 grame până la 500 grame, respectiv 100 grame până la 300 grame pe timp de un an de zile.

Produsele industriale, alimentare şi textile le reveneau în cantităţi infime încât femeile erau nevoite să lucreze în casă aceste produse pe care nu le puteau cumpăra din cauza lipsei banilor, posibilitatea de cumpărare fiind foarte redusă.

La răscoala din 1907, locuitorii din satul Frumuşiţa n-au participat, pe motiv că li se promisese pământ şi islazuri pentru vite. Întrucât satul Frumuşiţa era format din oameni săraci, procentajul de ştiutori de carte era foarte mic abia 8 – 10 % şi aceştia erau fii de chiaburi şi funcţionari care deserveau aparatul de conducere al comunei.

Bolile sociale (TBC, sifilis) erau în floare, cum de altfel era şi mortalitatea infantilă care atingea un procent de 50-60 %.

Activitatea culturală era slab dezvoltată, fiind sub influenţa misticismului şi obscurantismului .

În satul Frumuşiţa, din cauza împilării exercitate de boieri şi chiaburi asupra ţiganilor, care în general erau muzicanţi, au luat naştere diferite cântece, strigături, bocete şi doine, în care erau exprimate suferinţele şi dorul de libertate al maselor asuprite.

Un eveniment care avea să rezolve întrucâtva problema ţăranilor şi care era mult aşteptat a fost problema unirii.

Ţăranii au luat parte la războiul pentru independenţa şi la primul război mondial. Situaţia ţărănimii a rămas însă neschimbată. Ţărănimea din comuna Frumuşiţa nu s-a înscris şi n-a activat în partidele fasciste

La lupta de eliberare a patriei de sub jugul fascist au luat parte tinerii ţărani înrolaţi în diviziile: “Horia, Cloşca şi Crişan” şi “Tudor Vladimirescu”, iar alţii în diviziile ce s-au format în ţară şi care au concurat la lupte pentru eliberarea patriei şi în continuare până la distrugerea hoardelor fasciste.

In 1945, o parte din ţăranii care şi-au pierdut pământul din cauza sărăciei şi mizeriei, au primit pământ din moşia proprietarului Rădulescu şi din rezervele de stat ale comunei Frumuşiţa.

In 1880 a existat in satul Frumusita… o scoala construita din valatuci. Primul invatator din 1885 a fost Costache Onose, care dupa putin timp pleaca la Scanteiesti si in locul acestuia vine Dimitrie Hamza.

Dar scoala a ramas si acum !

Scoala Gimnaziala Frumusita are ca structura Gradinita cu Program Normal Frumusita.