Inceputul

În dorinţa achiziţionării obiectelor am purces la vizite în locuinţele unor cetăţeni bine selectaţi în prealabil, oameni cu onestitate şi cu care mai avusesem diferite discuţii de obicei în zile de sărbătoare şi în perioadele când activitatea agricolă se rezuma în gospodărie, bărbaţii cu creşterea animalelor, partea feminină ocupată cu torsul, ţesutul, alesul, cusutul, etc.

O altă activitate a constat în vizite la părinţii elevilor -fie ajutându-i la pregătirea lecţiilor şi a temelor, fie pentru a cunoaşte condiţiile familiale în care elevii îşi desfăşurau pregătirea lecţiilor, cunoaşterea psiho-pedagogică a familiilor în care de multe ori am reuşit să fac o propagandă benefică de colectare a obiectelor. La început, obiectele mai mari sau voluminoase care erau donate rămâneau în gospodăriile donatorilor- alcătuind un fel de inventar în speranţa de a le strânge când spaţiul îmi va permite. Aşa am lăsat în custodie stative, urzitori, diferite coşuri pentru cereale, juguri, roţi, vârtelniţe, raghile, care, căruţe, etc.

Am folosit cu destul succes unele lecţii de citire, istorie, lecturi care se legau cu etnografia, indicându-le şi chiar sugerându-le să caute şi ei în gospodăriile părinţilor dar mai ales ale bunicilor astfel de obiecte pentru a întregi colecţia de obiecte etnografice de la Colţul „Patrie română, ţară de eroi", acţiune organizată cu elevii prin anii 1980.

O influenţă în rândul elevilor, a părinţilor cât şi a unor gospodine au avut-o expoziţiile, mai ales cu alesături, ţesături, cusături şi împletituri, cu ocazia unor zile festive: 8 Martie, serbări şcolare trimestriale sau de sfârşit de an şcolar. Aceste expoziţii au fost organizate de către comitetele de părinţi pe clase, cu participarea majorităţii elevilor sub îndrumarea vrednicilor educatori.

Faptul că perioada la care mă refer a coincis şi cu unele funcţii în şcoală de la director, învăţător, conducător de cercuri pioniereşti, cât şi mulţi ani de Instructor superior de pionieri au influenţat pozitiv crearea Muzeului etnografic şcolar.

Cred că am avut o şansă unică, un mare noroc încă de la întoarcerea în sat -1958 -să găsesc cele trei tipuri de case ţărăneşti nealterate într-o proporţie de peste 90% care s-au menţinut până în peajma anilor 1975-1980 când a început acel episod -cu case tip, sau transformate în case cu trei-patru odăi şi chiar mai multe, acoperite cu tablă sau azbociment. Am găsit în familia mea şi a soţiei Ana Ghe. Puianu un climat de totală adeziune la înfăptuirea unui muzeu etnografic al satului, donând cu dărnicie multe şi difetite obiecte prin Cercul de etnografie de la Şcoala nr. 2 din Vîrfu Cîmpului, unde la timpul respectiv era director prof. Hariga Constantin.

Câtă bucurie şi satisfacţie îţi poate oferi un vis împlinit poate şti numai acela care a cunoscut înţepăturile usturătoare ale greutăţilor, ale eşecurilor uneori în munca de organizare şi conducere a unui cerc, fie el de orice profil: tehnic, aplicativ, pe obiecte, de mâini îndemânatice, etc.

În cadrul şcolii generale am organizat şi condus mulţi ani şi cercul de modelaj din argilă şi pirogravură, contribuind la adâncirea cunoştinţelor, la stimularea puterii de creaţie, a gustului pentru frumos, organizând câteva expoziţii anuale, oglindind de multe ori imaginaţia şi fantezia elevilor creatori -în dialog cu obiecte de ceramică din gospodăriile proprii, a bunicilor şi vecinilor, cu chiupuri, străchini, oale, căni, farfurii, etc., multe din ele îmbogăţind ulterior patrimoniul muzeului.

De fiecare dată îmi picura în suflet nostalgia unei neîmpliniri: aceea a utilităţii cercului, a ceea ce poate să devină peste timp, la ceea ce poate însemna pentru viitor.

Am hotărât să conduc un singur cerc, înfiinţând cercul de etnografie pentru a-mi pregăti aliaţi şi sprijinitori fideli ţelului propus- Muzeul etnografic.

În cadrul cercului am folosit diverse forme atractive de activităţi pornind de la expuneri scurte, folosirea de diafilme şi diapozitive -din domeniul etnografic -observaţii, descrieri, excursii la diferite muzee etnografice: Suceava, Rădăuţi, Sibiu, Bucureşti.

Am organizat vizite de observare la diverşi gospodari din sat, iar în 8 veri am organizat cu membnrii cercului care de obicei erau selecţionaţi din clasa aIV-a şi duşi până în clasa aVIII-a expediţii în diferite zone etnografice din ţară ca: zona Apusenilor, zona Mehedinţilor, zona Bistriţei, zona Dornelor, zona superioară a Someşului Mare, cât şi zona Deltei.

Astfel membrii cercului în Zona Mehedinţi, satul Podeni, la mama Stana au înfiripat o expoziţie de costume specifice zonei- opregurele lor însemnând la noi fota.

Apoi, în altă expediţie, membrii cercului s-au întors din Apuseni- Roşia Montană- Râmeţi- Cheile Râmeţilor, Câmpeni, Izbicioara, cu multe materiale documentare. Aceste rezultate au fost evaluate în cadrul unui concurs organizat la nivel naţional iar Şcoala din Vîrfu Cîmpului a fost apreciată cu o menţiune specială.

Rezultate remarcabile în colecţionarea obiectelor s-au obţinut şi prin ajutorarea bătrânilor de către membrii cercului efectuând diferite activităţi -la tăiatul şi aşezatul lemnelor la moş Toader Rusu de 93 de ani, la măturatul curţii şi a livezii la învăţătorul pensionar Huţu Petru, care a dăruit costumul lui naţional alcătuit din cămaşă, iţari şi chingă; la bătutul porumbului într-un mod mai deosebit la dascălul pensionar Gheorghe V. Puianu de 82 de ani, la Gheorghe Hareza de 86 de ani, Moroşanu Constantin, Andronic Anica de 89 de ani şi mulţi alţii.

Munca grea

Lucrând la Şcoala nr.2 Vîrfu Cîmpului de mai mulţi ani, începând cu anul 1973 se reduce populaţia şcolară şi a rămas disponibilă o clasă pe care conducerea şcolii a pus-o la dispoziţia Cercului etnografic. Cercul îşi avea acum un sediu propriu, putându-se finaliza vizual: amenajarea unui muzeu şcolar etnografic, ceea ce a determinat includerea în programul cercului de noi activităţi şi noi teme ca: Ce este etnografia şi cu ce se ocupă; Cum se întocmeşte o fişă a obiectelor colecţionate; Cum trebuie î ngrijite şi păstrate obiectele colecţionate; Clasificarea obiectelor după material şi utilizare; Inventarierea obiectelor; Activităţi de întreţinere: spălare, reparare, curăţare, călcarea şi aranjarea obiectelor.

Dispuneam de 8 mese şcolare, 16 taburete şi 2 vitrine din fier- realizate la atelierul şcolar. Cu sprijinul conducerii fostului C.A.P. prin preşedintele său Ion Moroşanu şi a inginerului şef -Honceru C. Dan şef de promoţie a facultăţii de Agronomie din Iaşi şi fost elev al şcolii, s-au confecţionat şase panouri pe care s-a întins pânză   cumpărată din banii familiei pentru expunerea diferitelor obiecte. Îndepărtarea oricărui fir de praf cu foarte multă grijă şi migală s-a făcut prin curăţarea ramelor cu periuţa şi cuţitaşul pentru a nu se distruge î ncrustaţiile. După ce au fost curăţate, spălate şi uscate lingurile şi polonicile cu etichetele donatorilor îşi aşteaptă expunerea în vitrine. Vacanţa mare a anului 1973 a fost cea mai fertilă din activitatea cercului, reuşindu-se î ntocmirea a 206 fişe pentru toate obiectele colectate. S-au remarcat în mod deosebit Honceru Al. Mirela, Honceriu Liliana, Cuzuban Carmen şi Ţurcanu D. Dumitru. Realizarea fişelor fiecărui obiect şi nu oricum, ci după un model de fişă primit de la Muzeul Satului din Bucureşti a fost o muncă migăloasă şi destul de dificilă pentru că nu deţineam cunoştinţe de specialitate, ci doar fusesem la o instruire de două săptămâni cu conducătorii de cercuri la Palatul Pionerilor. Mare grijă am avut pentru obiectele artizanale -costume naţionale, şervete, feţe de masă, etc. pe care le-am dat în grijă învăţătoarei Ana Costea, care le-a spălat, apretat şi călcat, şi care mi-a fost un sprijin moral, dar şi material căreia îi datorez foarte mult în realizarea acestui muzeu. După întocmirea fişelor şi aranjarea obiectelor în vitrine şi pe panouri, a î nceput iar o muncă dificilă: inventarierea obiectelor, purtând fiecare un număr. Cum inventarierea în Registrul de evidenţă s-a terminat în anul 1974 am considerat acest an ca dată de referinţă când a putut fi vizitat de elevi, părinţi, de membrii donatori, de către cadre didactice din judeţ cu ocazia unor cercuri pedagogice , excursii, sau a unor schimburi de experienţă. În primăvara anului 1979 muzeul a fost vizitat de profesorul Mihai Matei, inspector şcolar general, profesor Valeria Pavlică, director Casa Corpului Didactic Botoşani, cercetătorul Cheptrosul de la Institutul A.D. Xenopol Iaşi, cât şi de profesorul Alexandru Zub în 2001, rectorul Institutului, academician ş i Cetăţean de onoare al comunei, toţi istorici, care au apreciat iniţiativa şi perseverenţa înfiinţării muzeului. În anul 1980 Cercul etnografic a fost clasat pe locul I pentru activitate ş i a primit ca premiu şase vitrine, ceea ce a făcut posibilă extinderea muzeului în două săli şi un hol, totalizând 98 metri patrati, bucurându-mă de sprijinul profesorului de istorie şi directorului şcolii Constantin Hariga.

Acesta a realizat în acea vreme un colţ muzeistic de arheologie şi ceva mai târziu -2004 o lucrare de căpătâi pentru istoricul comunei noastre, Monografia comunei Vîrfu Cîmpului –prima de acest fel. Activitatea muzeului a devenit o preocupare liber consimţită a elevilor din cerc, care m-au determinat ca sâmbăta şi duminica după masă, să desfăşurăm activităţi, să admire exponatele şi să asculte explicaţiile de utilizare a acestora.

Cei mai interesaţi de data asta au fost băieţii, fiecare fiind cuprins de nerăbdare să-şi aşeze obiectul curăţat la un loc cât mai vizibil. Forfota e de î nţeles! Cu câtă plăcere şi dăruire sunt aşezate câteva din şervetele care au ceva anume din zona comunei ş i depăşesc un secol. Era primăvară, în preajma   Zilei eroilor, când deodată intră în clasă tam nesam o „babă”, aproape că nu o cunoşteam. Era mătuşa Maria lui Huţu- zis Vângiuropca. Mă ia la întrebări :

-Da bine domn' director, de ce înveţi copiii să intre în casele oamenilor ş i să fure străchini, linguri, polonice şi câte şi mai câte?

Am rămas ca de lemn şi nu ştiam, nu găseam răspunsul. Dar văzând că ezit, iar începe:

-Am făcut o zamă cu frecăţei, să o dau de sufletul omului. Şi, când să pun zama în străchini, polonicul nicăieri. M-am făcut eu de râs, dar să ştiţi c-am să spun la tot satul să ştie ce învăţătură daţi copiilor! La ce vă trebuie aceste lucruri care multe sunt de aruncat?

Văzând că parcă a mai coborât glasul, zic:

-Lasă mătuşă Marie, că ai să înţelegi mai târziu, dar mâine voi face o vizită nepoatei şi împreună vom lămuri misterul. M-am ţinut de cuvânt, dar până la urmă polonicul tot piesă de muzeu a rămas. Am convins-o că va fi la loc sigur în muzeu şi nu se va pierde.

În anul 1980 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, cunoscând cu ce mă î ndeletniceam de la cercetătorul Cheptrosul, mă roagă să fac unele investigaţii î n legătură cu obiectele etnografice.

Desigur, am răspuns cu amabilitate, iar cei interesaţi au cumpărat câteva scoarţe şi ştergare de la Adela D. Sofian, Buţerchi Aglaia, Huţu Maria, etc. Această activitate a fost un motiv benefic căci am vizitat peste 100 de familii, desfăcând zestrea lăcer cu lăcer, scoarţă cu scoarţă şi toate cusăturile şi broderiile. Rezultatele au fost extraordinare -în timp ce cei de la Institut le-au plătit, muzeul le-a obţinut în perioada care a urmat ca donaţii. Lumea s-a convins că toate lucrurile donate se regăseau în muzeu. Aveau fiecare fişa proprie cu numele donatorului, anul realizării, scurte descrieri ori de câte ori veneau în vizită.

În anul 1982, Radio Iaşi a făcut câteva emisiuni despre Muzeul etnografic Vîrfu Cîmpului, evidenţiind activitatea cercului, precum şi interviuri cu unii membri, cetăţeni donatori şi cu conducătorul cercului, învăţătorul Neculai Costea. În anii 1983-1984-1985-1986 şi 1987, în calitate de director în tabăra Agafton, am facilitat vizitarea muzeului a peste 1.000 elevi în drum spre Putna, Suceviţa, Rădăuţi, Suceava, elevi şi cadre didactice din judeţele: Constanţa, Caraş Severin, Ialomiţa, Iaşi, Prahova, Tulcea, Bistriţa Năsăud, Cluj, Bucureşti, Galaţi, Satu Mare şi Arad. Pe parcursul anilor, muzeul a fost vizitat de elevii Şcolii Nr. 5 din Rădăuţi, de elevii din municipil Botoşani, comunele: Mihăileni, Cîndeşti, Zvoriştea, de elevii din şcolile comunei, cât şi de mulţi învăţători şi profesori, care au participat la difetite activităţi de perfecţionare, comisii metodice, cercuri pedagogice, schimburi de experienţă cu educatoare şi învăţători, de directori ai Căminelor culturale din judeţ: Dersca, George Egescu, Cristineşti, Bucecea, Mihăileni, Darabani, ş.a. Aş aminti cele peste 100 de educatoare din Dorohoi, Broscăuţi, Şendriceni, Trestiana, în primăvara anului 1985, cât şi a celor 120 învăţători din Botoşani din vara anului 1986. Cercul de etnografie cât şi muzeul şcolar de etnografie au ajutat elevii şi chiar pe mulţi cetăţeni să cunoască mai bine trecutul istoric al patriei noastre, să înţeleagă procesul de formare al naţiunii noastre, continuitatea neîntreruptă a poporului nostru pe aceste meleaguri, şi că fiecare obiect expus în muzeu are povestea lui, că ascunde în el dureri şi lacrimi, bucurii şi satisfacţii, ochi care şi-au întunecat vederea la lumina focului din vatră şi a opaiţului cu seu de oaie şi că poartă în zămislirea lui mituri şi legende adevărate, artă şi pasiune, muncă şi pricepere, frumuseţe şi utilitate. În muzeu se află înregistrate şi expuse 414 obiecte donate de către 159 familii, cât şi peste 100 de documente: uricuri, stampe, copii sigile, cărţi tipărite, hărţi, articole, manuscrise, povestiri, poezii, etc.

Obiectele din muzeu reflectă de altfel ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor acestei comune: agricultura şi creşterea animalelor, în susţinerea cărora s-au dezvoltat o serie de meşteşuguri ca: prelucrarea fierului prin cele 6 ateliere mari numite fierării sau covălii, printre care se pot aminti: Tache Iliescu zis Usturoi, Locic Dumitru zis Câş-Câş, Roman Ioan zis Focariu, Buţerchi Mihai, Honceru Sava zis Broască, Puianu Ion zis Lână; prelucrarea lemnului prin cei mai buni dulgheri şi tâmplari.

Înv. COSTEA NICOLAE