Ghicitori –Devinettes

1. « Je ne suis pas un poisson

Ni  un bateau

Je suis le géant des mers

Je suis un danger.

Qui suis-je ? »                                                             ( la baleine)

 

 

 

 

 

1. Petit buisson d’épines

En danger je deviens une  boule

Je suis très pacifique

Mais je pique, pique,  pique.

Qui suis-je ?                                                                          (le hérisson)

1. « Il  vit prés de la maison

Pour l’homme,  il est compagnon. »                             (Le chien)

 

 

Ilie Geanina Florentina

Clasa:  a VI- a

Prof.: BAGIA CRISTINA

 

UN BEAU RÊVE

 

Marc était  un enfant de dix ans, passionné par l’astronomie.

Un jour, il était très content parce qu’à l’école il avait appris tout sur les planètes. Il aimait Mars parce qu’elle était rouge comme sa couleur préférée.

Et son grand rêve était d’arriver là un jour. Mais hélas, il était trop petit. Plongé dans ses pensées, le-voilà devant son ordinateur pour apaiser sa soif de connaissance. En ouvrant Google,  un trou noir s’est ouvert et l’a absorbé. Marc était effrayé. Par magie il est arrivé sur Mars. Il pouvait l’explorer lentement à son gré. Un  martien sympa le guidait et  lui donnait des informations sur cette planète magnifique. Et….

- Marc, réveille-toi et fais tes devoirs !

Il avait rêvé.

MATEI IONUȚ

Clasa:  a VII- a

Prof: BAGIA CRISTINA

Salvarea luminii sacre din adâncuri

Într-o zi, în largul Mării Negre, pe o stâncă bătrână, şlefuită adânc de dalta nemiloasă a apelor, stătea o sirenă frumoasă, cu părul lung şi galben ca razele soarelui. Ea era înconjurată de o mulţime de peştişori şi de păsări care aşteptau nerăbdători să îi asculte povestea. Cu un glas duios şi ademenitor, sirena spuse:

-A fost odată ca niciodată, în liniştita şi înspumata noastră mare, un război cumplit între rechini şi frumoasa Marea Neagră. Totul a început într-o zi liniştită de august când peştii coloraţi se bălăceau voioşi în apa cristalină a mării, căluţii de mare se jucau cu bulele de aer făcute de peştişorul balon, iar sirenele, jucăuşe din fire, împleteau părul verde al algelor. Totul era bine şi liniştit la castelul Mării Negre, până în momentul în care, în faţa reginei, au apărut gardienii regatului şi i-au spus:

-Alteţea Voastră, rechinii îşi fac iar de cap!

-Ce au mai făcut iar netrebnicii aceştia? Ce au furat? Ce au spart? Pe cine au jefuit? întrebă vădit deranjată  regina Marea Neagră.

-Nu au jefuit pe nimeni, Majestate, nu au spart nimic, ci ceva mai grav de atât... .

-Ce? întrebă iritată regina.

-Au furat cristalul luminii, cel din piaţa oraşului, care lumina seara întreaga împărăţie.

-Să-i prindeţi şi să-i aduceţi aici de îndată! O să am eu ac de cojocul lor! Acum mă duc să mă reculeg şi să mă sfătuiesc cu zeul Neptun pentru că am nevoie de  îndrumare.

Au trecut ore bune, dar cristalul nu a fost găsit. Regina era îngrijorată deoarece cu fiecare clipă de aşteptare, cu fiecare secundă, şansele erau mai mici ca acesta să fie găsit, iar afară se însera şi regatul ei risca să intre în beznă.  Se gândea la ce era mai rău, la jafuri, la spargeri, la crime, în lipsa luminii sacre  şi protectoare a cristalului.

Deodată, s-a auzit un zgomot. Regina s-a speriat şi a rămas nemişcată câteva clipe. Uşile s-au deschis larg, iar gardienii spadă au intrat împreună cu doi rechini albi ce se zbăteau ca să scape. Ajunşi în faţa reginei, aceştia s-au oprit din îmbrânceli şi au îngenuncheat în faţa ei. Aceasta, cu un glas dur ca de tunet, îi întrebă:

-Unde este cristalul luminii? Dacă veţi spune, nu veţi păţi nimic!

-Noi nu ştim unde este, regină! se disculpau rechinii.

-Minţiţi amândoi cu neruşinare! Voi aţi furat, nimeni altcineva! Mărturisiţi!

-Aveţi dreptate, regină, dar înainte să fim prinşi, stăpânul nostru l-a luat şi a fugit cu el.

-Unde a fugit? întrebă cu disperare regina.

-Nu ştim unde, nu ne-a spus. A zis doar că este un loc secret.

-Gardieni? E adevărat?

-Da, au dreptate regină. Înainte să-i prindem, stăpânul lor a luat cristalul şi a fugit în grabă.

-Bine, aţi scăpat, dar să ştiţi că sunteţi exilaţi din regatul meu. Dacă vă mai văd prin preajmă, n-o să scăpaţi aşa uşor. Daţi-le drumul!

Gardienii au făcut întocmai cum le-a spus regina, iar rechinii au fost eliberaţi. Acum regina a rămas fără niciun indiciu despre locul  unde ar fi putut fi cristalul şi fără pic de speranţă. A trecut noaptea, iar dimineaţa, când zorii zilei se apropiau cu paşi grăbiţi, a venit la uşa castelului un peştişor pe nume Speranţa. Acesta era agitat şi grăbit. Când a ajuns la uşa palatului şi a bătut la măreaţa uşă, aceasta s-a deschis încet. El a intrat timid pe uşă şi, nerăbdător, a îngenuncheat în faţa reginei şi i-a spus:

-Înălţimea Voastră, am aflat unde se află cristalul luminii.

-Unde? Spune-mi unde!

-Păi, la cam o sută de aripioare de aici se află o corabie veche şi dărăpănată. Acolo se  află!

-Gardieni!

-Spune-ţi, regină!

-Adunaţi toate trupele şi luaţi şi câţiva peşti voinici cu voi şi căluţii de mare şi duceţi-vă după cristal. Iar tu, Speranţa, o să primeşti o răspaltă importantă.

-Eu nu am venit pentru răspaltă, ci pentru a ajuta oraşul şi pe Majestatea Voastră.

-Mulţumesc mult, Speranţa. O să fii de azi înainte mâna mea dreaptă!

Rechinii, auzind despre acest atac, au pornit şi ei spre regat. Rechinii şi peştii s-au întâlnit la mijlocul regatului şi au pornit o luptă crâncenă care a durat trei zile şi trei nopţi. Au fost multe victime, dar războiul a fost câştigat de peştii care au readus cristalul luminii la loc de cinste în regat, readucând astfel regatul din beznă la lumină. Tot regatul a fost în sărbătoare, petrecând cinci zile şi cinci nopţi.

 

Furtună Ştefania

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

Adâncul din sufletul meu

Privesc şi ascult la tot ceea ce este în jurul  meu: o forfotă continuă. Oamenii aleargă agitaţi şi preocupaţi de colo până colo. Suntem mici puncte de suspensie în creaţia uluitoare a lui Dumnezeu. Vin de la şcoală, împovărat cu teme multe la română, matematică, biologie şi, cu toate acestea, mă decid să-mi acord şi mie un moment de respiro, de linişte şi relaxare. Mă duc pe malul mării să mă plimb. În dreapta mea văd frunze arămii care la orice adiere de vânt ar putea pluti pe nisipul rece, parcă fără pic de viaţă. Nu mai e ca vara când glasurile de copii animau plaja. Marea e acum tristă, aşa cum sunt şi eu. În sinea mea zic: ce bine este lângă tine! Mă apropii de ea şi îi spun:

-Draga mea, sunt trist, mă simt prea agitat, prea confuz. Aş vrea să vin la tine şi să nu mă mai întorc aici, în această lume plină de probleme.

Dintr-odată, valurile se agită, iar din spuma mării iese la lumină un portal ce mă atrage în el. Nici nu mă dezmeticesc bine şi ajung în apă, lângă un peşte ce mi-a zis pe un ton prietenos:

-Bine ai venit! Te afli în lumea acvatică a creaturilor marine. Ţi-ai dorit să vii aici, să vii la noi, să ne cunoşti civilizaţia şi, datorită regelui Neptun, dorinţa ţi s-a îndeplinit.

Acea lume era mirifică, algele verzi şi brune împreună cu coralii creionau un tablou minunat, plin de culoare şi  armonie. Merg la ghidul meu, un peşte cu solzi mici şi coloraţi  în culorile curcubeului. Nu ştiam cum îl cheamă, dar toată lumea i se adresa cu apelativul ,,Înţeleptul”. Merg mai departe împreună cu el şi ajung în oraşul Aqualand. Cetăţenii acelui oraş erau sirene, tritoni şi peşti. Deşi eram un vlăjgan de un  metru şaizeci şi cinci, nu eram o ciudăţenie pentru ei, parcă aş fi făcut parte din acel peisaj. Sirenele nu erau agitate, nu aveau feţe triste ca oamenii, ci din contră, zâmbetul de pe chipul lor era accesoriul fără de care nu ieşeau din casă indiferent de situaţie. Îmi continui drumul şi ajung la palatul din acel oraş unde l-am întâlnit pe regele Neptun.

-Iată, ţi-ai dorit să vii la noi şi ţi-am îndeplinit dorinţa, spuse regele cu seriozitate.

-Vă mulţumesc, Majestatea Vostră, acest loc mi se pare minunat, plin de speranţă şi vise.

-Asta este părerea ta! Şi  noi avem obligaţii, îndatoriri şi reguli de respectat. Pericolele ne pândesc şi pe noi la tot pasul.

Mi-am luat la revedere de la rege, fiind convins pe jumătate de cele spuse de el, deoarece mie mi se părea mirifică şi lipsită de griji lumea lor. Tot plimbându-mă prin acel oraş, ajung în faţa unei şcoli: Şcoala Generală Neptun. Cursurile se terminaseră, de aceea nu am întâlnit decât un căluţ de mare pe care l-am întrebat plin de curiozitate:

-Şi voi mergeţi la şcoală?

-Da, ce ţi se pare aşa ciudat? Şi noi mergem la şcoală.

-Şi cum te descurci? Eu unul nu mai pot. Sunt foarte stresat: profesorii au pretenţii de la mine, părinţii aşteptări mari, timp liber din ce în ce mai puţin etc.

-Da, şi eu am teme. Doamna învăţătoare caracatiţă ne dă întotdeauna teme, dar nu le iau ca pe o corvoadă, ci ca pe o provocare. Eu consider temele şi toate lucrurile interesante pe care le învăţ la şcoală ca pe ceva frumos şi captivant, toate făcând parte din copilărie. Încearcă să nu mai iei totul în tragic, ca pe o obligaţie şi încearcă să te distrezi mai mult învăţând lucruri noi şi interesante.

-Cred că ai dreptate, căluţule! Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să privesc viaţa de elev ca pe ceva minunat. Cred că am exagerat şi îmi doresc să mă întorc acasă alături de cei dragi.

Am plecat din acel loc cu o importantă lecţie de viaţă învăţată de la acele mici, dar inteligente creaturi marine: să îmi preţuiesc viaţa, să-mi accept sarcinile şi responsabilităţile care mă  ajută să devin un om adevărat în viaţă şi să-i apreciez pe cei dragi care doresc de la mine să îmi depăşesc limitele.

Matei Ionuţ

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

Călătorie în adâncuri

Am călcat pe nisipul fin şi argintiu al Mării Negre pentru prima dată la vârsta de şase ani. Ţin minte şi  acum cum mă temeam de mişcarea du-te-vino a valurilor ce parcă depăşeau statura unui om. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri cum am adormit şi nişte mâini uriaşe şi umede m-au luat uşor de pe păturica moale şi au intrat cu mine parcă într-un acvariu. Era o sală, pe uşă erau scrijelite nişte litere. Le-am descifrat cu greu... Scria clasa I. Acolo era o mulţime de peşti mici, multicolori, care stăteau ca şi mine în băncuţe, fiind supravegheaţi de caracatiţă. Aceasta avea un corp moale şi opt braţe acoperite cu două rânduri de ventuze ce mi-au atras atenţia. Peste câteva clipe, s-a auzit un strigăt puternic ce m-a speriat înfiorător.

-Intrusul!!!

Era pisica de mare, gardianul mării, cu o coadă lungă, plină cu ţepi veninoşi. În ajutorul meu, căci eu eram intrusul, a venit căluţul de mare care a liniştit-o, zicându-i:

-Pisicuţo, ea este Adelina. Ţi-am zis că va veni un musafir azi!

-Da, dar nu mă aşteptam să fie om. Ei aruncă gunoaie în apă!

Pisica de mare a plecat, iar căluţul de mare a venit lângă mine şi s-a prezentat:

-Bună, eu sunt căluţul de mare. Cineva mi-a spus că ţie îţi este teamă de apă, de fapt de locul în care trăim noi, şi vreau să-ţi demostrez că lumea de aici este foarte asemănătoare cu lumea în care trăieşti tu.

Împreună am vizitat întreaga şcoală, iar ,,elevii” în loc de pixuri foloseau alge,  iar manualele erau făcute din solzi. ,,Adulţii” mergeau şi ei la muncă, peştii spadă strângeau gunoaiele, racii le sigilau, iar delfinii le transportau. Întotdeauna era curat şi fermecător în locul în care ei trăiau. Apoi am mers cu foca de mare pe teritoriul rechinilor. Aici nu mi-a plăcut, era un loc sumbru care îmi transmitea o energie negativă.

-Şi la noi pe pământ există oameni răi, i-am spus eu focii.

-Da, micuţă, întotdeauna cei mari îi mănâncă pe cei mici!

Am plecat de acolo şi m-am întors în lumea de poveste unde sirenele cântau fermecător şi totul era minunat.

Dintr-odată  m-am trezit şi am realizat că nu-mi mai este frică de mare, şi că, datorită acestei minunate călătorii, marea a devenit locul în care mă simt ca acasă.

 

Dumitraşcu Adelina

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

AJUTORUL DIVIN

 

Povestea mea începe iarna, când Crăiasa-Zăpezii îşi făcuse deja apariţia în toată lumea, natura fiind cuprinsă de magia sa. Fulgii ca nişte albinuţe mici şi rotunde dansau în văzduh dansul bucuriei, acoperind pământul cu o pătură pufoasă de nea. ,,Un copil este asemenea unui fulg de nea”, a spus odată un scriitor, ,,o floare mică şi rotundă, o minune de-o secundă, dar când plânge,  o lacrimă de copil scursă este o aripă de înger frântă”. Aşa era şi Ana, o fetiţă de opt anişori care sta în camera sa, vărsând lacrimi cristaline pe chipul său blând de copilaş şi  întrebându-se:

-De ce? De ce eu ? De ce dintre toţi copiii din lume eu sunt aceea care nu înţeleg ce semnifică Naşterea Domnului ? Doamne, ajută-mă,  te rog ! Fă-mă să înţeleg importanţa acestei sărbători sfinte !

Dumnezeu, văzând neliniştea din sufletul fetiţei şi rugile fierbinţi ale acesteia, se gândi la o modalitate pentru a o ajuta şi trimise un înger sub forma unui fulg de nea pentru a primi răspunsuri la toate întrebările şi îndoielile sale.

Ana stătea tristă şi îngândurată în camera ei când auzi o voce blândă care o ruga :

-Ana ! Ana ! Deschide fereastra!

Fetiţa, uimită, se ridică din pat şi se duse la fereastră. Însă acolo nu era nimeni. Închise fereastra, vrând să se ducă înapoi în pat, dar acelaşi strigăt de mai devreme o opri din nou:

-Ana, deschide fereastra!

Fetiţa deschise din nou fereastra, însă nici de această dată nimeni nu se afla în dreptul acesteia. Atunci, fetiţa şi-a făcut curaj şi, cu vocea tremurândă, întrebă:

-Dar cine eşti?

-Uită-te în jos şi vei afla! răspunse din nou acea voce.

Ana se uită în jos şi, spre uimirea sa, vocea aceea era chiar un fulg de nea.

-Dar cum e posibil? întrebă fetiţa puţin mirată.

-Dumnezeu m-a trimis în ajutorul tău! exclamă fulgul de nea.

-Dumnezeu? întrebă Ana.

-Da! răspunse fulgul de nea. Acum spune-mi ce te frământă?

-Nu vei înţelege! răspunse fata cu o urmă de tristeţe pe chip.

-Ba da. Odată ce m-a trimis Dumnezeu în ajutorul tău, sunt sigur că vei înţelege, ba chiar te voi şi ajuta! răspunse îngerul sub chipul fulgului de nea.

-Bine, atunci îţi voi spune. Am văzut multe persoane bucuroase odată cu apropierea Naşterii Domnului, eu însă nu înţeleg de tot importanţa acestei sărbători sfinte.

-Micuţo, întrebarea ta nu e deloc grea. Sfânta sărbătoare a Naşterii Domnului este sărbătoarea bunătăţii lui Dumnezeu care prin Fiul Său îl salvează pe om, îl eliberează din starea de robie a păcatului şi de singurătate, acordându-i bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Prin Naşterea lui Iisus Hristos, Dumnezeu s-a împăcat cu oamenii şi le-a pus în inimi pace şi bucurie şi le-a dat posibilitatea mântuirii. De aceea este importantă pentru creştini Naşterea Domnului, răspunse fulgul de nea, după care se topi, iar îngerul dispăru.

Fetiţa a închis fereastra şi s-a aşezat în pat mulţumită că acum chiar înţelesese importanţa acestei sărbători sfinte.

Doboşan Alina

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

NAŞTEREA LUI IISUS – UN NOU ÎNCEPUT PENTRU CREŞTINI

 

Este o zi frumoasă de iarnă. Afară ninge ca în poveşti, iar copiii gingaşi zburdă pe dealurile învelite cu o plapumă groasă şi albă de nea. În aer plutesc fulgi de nea mari şi mici, parcă dansând în hore. Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi toţi oamenii se pregătesc cum se cuvine pentru această sărbătoare sfântă. În timp ce părinţii mei făceau pregătiri pentru Crăciun, eu stăteam în camera mea, frământată de o întrebare ce nu îmi dădea pace: de ce este importantă Naşterea Domnului? În timp ce mă gândeam, pe umărul meu a apărut o lumină foarte puternică care a căpătat formă de om. Era un înger. Am rămas uimită de această apariţie, dar în acelaşi timp îmi era şi teamă. Îngerul s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

-Ştefania, nu te speria, sunt îngerul tău păzitor, am venit să te ajut!

-Cu ce vrei să mă ajuţi? Şi de unde ştiu că eşti ceea ce zici?

-Am venit să răspund la întrebarea ta. Uite, am de la Dumnezeu o scrisoare pentru tine.

Am desfăcut scrisoarea şi în ea scria : ,,Dragă Ştefania, ai încredere în îngerul tău pentru că te va ajuta cu nelămurirea pe care o ai”.

-Bine, acum te cred. Scuză-mă pentru neîncrederea mea.

-Nu-i nimic, acum hai să-ţi rezolvăm problema. Apucă-mă de mână şi spune în gând de cinci ori: ,,importanţa Naşterii  Domnului”.

După ce am spus acele cuvinte  de cinci ori,  am deschis ochii şi nu mai eram în camera mea, ci într-un sătuc vechi şi aproape părăsit. Împreună cu îngerul am străbătut satul, totul părând îngheţat deoarece troienele erau de trei ori mai mari ca la noi şi vântul foarte puternic. L-am întrebat pe înger:

-Eu de ce nu simt frigul?

-Pentru că noi în această lume nu existăm. Oamenii nu ne pot vedea, auzi sau simţi, dar noi pe ei putem.

-În cât suntem astăzi? am întrebat eu surprinsă deoarece văzusem un calendar în care scria 25 Decembrie.

-Este prima zi de Crăciun, Ştefania!

-Cum să fie prima zi de Crăciun? Eu nu văd niciun om în sărbătoare, nu văd niciun brad împodobit, nu văd nimic.

-Nu ai cum să le vezi, pentru că nu există.  Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a născut, aşa că nici Crăciunul nu există. 25 Decembrie pentru aceşti oameni este doar o zi obişnuită de iarnă în care ei trebuie să suporte frigul, foamea şi câte şi mai câte.

Era o linişte de moarte în sat, abia dacă se vedea vreo lumină aprinsă. Deodată, clopotul începu să bată, iar eu foarte veselă i-am spus îngerului:

-Vezi, ştiam eu că încă există o urmă de fericire şi de speranţă.

Am fugit în grabă spre biserică. Acolo erau adunaţi o mulţime de oameni. Inima a început să-mi bată foarte tare de bucurie, crezând că aceşti oameni au venit la biserică deoarece este Crăciunul. Dar mare mi-a fost  dezamăgirea când am aflat că nu era o slujbă de sărbătoare, ci una de înmormântare. Un om murise şi trebuia să i se facă slujba, aşa că eu şi îngerul am intrat în biserică să ascultăm spusele preotului. Îngerul îmi spuse cu un glas blând:

-Vino cu mine să vedem cum a fost acest om în tinereţe.

Am mers şi am văzut toată viaţa acestuia. Fusese un om deosebit, bun la suflet, care făcuse multe fapte bune.

-Unde va merge acest om ? l-am întrebat eu pe înger.

Dar fără să-l las să-mi răspundă la întrebare, i-am zis :

-În rai, desigur, a fost un om bun, aşa că acolo va merge.

-Greşeşti, Ştefania. El nu va merge în rai, ci în iad!

-De ce? Nu a făcut nimic rău pentru a suporta suferinţele de acolo.

-Este foarte simplu răspunsul la întrebarea aceasta. Are legătură cu Naşterea Domnului. Ştii tu întâmplarea aceea când Adam şi Eva au muşcat din acel măr?

-Da, desigur că ştiu!

-Păi, Dumnezeu s-a supărat pe ei, aşa că i-a izgonit din rai şi a închis porţile raiului ca niciun om să nu mai intre acolo, fie el bun sau rău, toţi se duc în iad.

-Deci, dacă Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a născut, noi oamenii nu vom putea intra în rai.

-Da. Acum ai înţeles importanţa Naşterii Domnului?

-Am înţeles şi acum ştiu răspunsul la întrebarea mea.

Într-o clipă îngerul a dispărut şi eu m-am trezit în camera mea. Am crezut că am visat, dar am văzut scrisoarea de la Dumnezeu şi am mulţumit Domnului pentru ajutorul Lui şi pentru Naşterea lui Iisus Hristos.

Furtună Ştefania Mioara

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

O LECŢIE DE VIAŢĂ

 

Iarna este cel mai frumos anotimp. Fulgii croiţi diferit fac o plapumă frumoasă şi catifelată pentru pământul adormit. Un vânt răzleţ îţi face simţită prezenţa în tabloul perfect al naturii. În aer se simte miros de sărbătoare. Este noapte de Ajun. Afară, glasurile neobosite ale copiilor se ridică până la cer. Caii ţesălaţi, împodobiţi cu zurgălăi, trag sănii imense prin omăt. În casă cuptorul gâfâie de oboseală. Cozonacii bucălaţi, bine rumeniţi şi pufoşi aşteaptă  cu nerăbdare să fie aşezaţi pe masa de Crăciun. Sărmăluţele vesele aşteaptă să danseze pe papilele noastre gustative. Bradul este împărat în casă. Beteala viu colorată, împreună cu globurile de cristal, îi fac bradului o haină de împărat. Colindătorii, roşii în obraji ca merii, cântă colinde vechi din moşi  strămoşi. Până şi bradul ar vrea să iasă din casă să le asculte colindele. Mirosul de portocală îmbie întreaga  casa. Stelele în noaptea de Ajun strălucesc mai puternic ca niciodată. Doar ce am venit de la colindat, cu vocea obosită, şi mă aşez la gura sobei. Jarul din sobă parcă înfăţişează scene din staulul unde S-a născut Iisus Hristos. Stau pe gânduri şi mă întreb : Oare ştiu cu adevărat ce simbolizează Crăciunul ? Dintr-odată, din birou, sare cartea mea de Anatomie.

-Hei, Ionuţ, ce faci acolo aşa îngândurat ? Hai la muncă, ai de învăţat despre plămâni. Trebuie să iei o notă bună când te va asculta doamna profesoară, zise ea pe un ton foarte categoric.

-Dar, carte dragă, în această seară S-a născut Hristos, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, cum ne spun şi colindele.

-Mai lasă-mă în pace cu Crăciunul ăsta! Este o pierdere de timp, îţi provoacă crize  biliare, crize financiare şi crize de timp, zise ea.

Dintr-odată, sare şi cartea mea de Limba română.

-Surată, surată, tu reuşeşti să strici frumuseţea acestor clipe cu ideile tale preconcepute, lipsite de adevăr şi substanţă.

-Vai, dragă, tu cea care ai mereu o imaginaţie bogată! Cine să te creadă pe tine, care nu ştii decât să transformi   faptele reale în produse imaginare?!

-Crăciunul, surată dragă, este o sărbătoare fermecată, plină de magie, aşa cum spun scriitori ca Mihai Eminescu, Elena Farago, Vasile Alecsandri etc.

-Of! Of! Surată Anatomie, zise cartea de Religie foarte indignată de cele spuse., Crăciunul este sărbătoarea sfântă  care aduce oamenilor pace şi bucurie în suflet şi pe pământ, este răscumpărarea omului din păcat.

-Do, re, mi, re, do, dragi surate, hai să nu ne mai certăm şi toate să-i aducem într-un glas pruncului Iisus drept cadou colindele noastre din străbuni.

Auzind toate acestea, inima rece a cărţii de Anatomie, se mai îmbună şi începu să cânte şi ea într-un glas cu suratele ei colindele care Îl premăreau pe Iisus.

Discuţia lor în contradictoriu a fost una constructivă pentru mine, o lecţie de viaţă,  pentru că am înţeles ceea ce este Crăciunul.

 

Matei Ionuţ Vlăduţ

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

 

CRĂCIUNUL LA ROMÂNI

 

În fiecare an, pe aceeaşi dată, în acelaşi moment plin de bucurie şi mântuire, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Datorită acestei sărbători, oamenii devin mai buni, mai credincioşi, mai îngăduitori şi sensibili, mai toleranţi şi răbdători. Colindele răsună atât pe pământ, cât şi în rai, cântate de îngeri, dar şi de copiii cu glas de îngeri, ce vestesc cu multă bucurie Naşterea lui Iisus Hristos. Însă Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătorită în două feluri. Pentru unele persoane semnifică doar sarmale, cozonaci, cadouri, distracţie din belşug şi evident Moş Crăciun care a devenit mai faimos decât sărbătoarea în sine. Există însă şi oameni ce se bucură cu adevărat de sărbătoarea Naşterii Domnului, persoane ce îşi doresc să păstreze sufletul curat înaintea lui Dumnezeu, înţelegând că Iisus Hristos nu este doar un prunc născut într-o iesle, El este Dumnezeu întrupat. Iisus nu a rămas doar un bebeluş, ci a demonstrat prin fapte şi minuni că este Dumnezeu-Fiul, adică o Persoană din Sfânta Treime. Mă bucur că fac parte din această categorie şi recunosc cu emoţie că în fiecare an, pe 25 Decembrie,  sunt cuprinsă de  iubire, căldură sufletească, de o mare dorinţă de a ierta şi de a dărui bunătate celor din jurul meu.

Toţi oamenii ar trebui să postească, să se roage, să meargă la biserică pentru a simţi cu adevărat importanţa Naşterii lui Iisus Hristos. Prin urmare, Naşterea lui Iisus Hristos este un prilej de bucurie deoarece în acea zi Dumnezeu a hotărât să ne elibereze din păcat, să ne dea o nouă şansă la mântuire. Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos Să Se nască cu adevărat şi în inimile noastre pentru că viaţa este foarte scurtă pe acest pământ. De aceea, să nu lăsăm să treacă şi acest Crăciun pe lângă noi fără să ne întoarcem la Dumnezeu, fără să ne schimbăm felul de a fi, învăţând să fim mai buni, mai credincioşi, mai iertători şi buni cu aproapele nostru, să mai oferim o şansă aşa cum Dumnezeu ne-a oferit nouă prin naşterea lui Iisus pe acest pământ.

Dumitraşcu Adelina

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

Paradisul  pierdut

Motto:„Copilăria este o lume aparte. Este şuvoiul de apă, care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare, să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste,de frumuseţe şi perfecţiune”

(Francisca Orestano)

 

Şi eu am fost copil, iar în sufletul meu încă mai e o picătură din copilărie. Acum am crescut, mi-e  frică de schimbările care vor veni. Sunt o actriţă, încă amatoare pe scena vieţii, căreia îi place să danseze pe melodia veseliei, iar viaţa ei  să se deruleze după partitura bucuriei.  Adulţii pot învăţa multe de la noi, copiii, dar cele mai importante sunt: cum să fie mulţumiţi fără motiv, cum să nu stea locului niciodată, dar şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce îşi doresc!   Pentru mine copilăria a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele: am învăţat să merg, să vorbesc, dar mai ales să zic te iubesc! La şapte ani puteam păşi cu neînfricare pe drumul meu în viaţă, fară teamă, dar acum ce s-a întâmplat? Mi-e teamă să ating pământul, ba chiar uneori să vorbesc!

Oare vina mea este că m-am născut în epoca vitezei?! Nu îmi ajunge timpul  pentru a spune tot ce gândesc, ce simt, ce-mi doresc. Scriind aceste lucruri, recunosc,  ochii au început să sângereze, iar obrajii sunt inundaţi de  lacrimi! Mi-e dor să visez, să cânt, să mă distrez!  Vreau să păşesc pe curcubeul multicolor, să ajung în  vechea mea lume magică cu prinţi şi prinţese,  în care mama era o zână fermecată, iar tata un prinţ fermecător!  Stau înconjurată de poze şi mă gândesc de ce trebuie să cresc, de ce, de ce? Nu vreau! Tot ce îmi doresc este să  rămân copilul inocent de ieri! Vreau să pot atinge stelele cu degetul mic, dar mai ales să am  puterea să cred în imposibil. Exact cum spunea şi Lev Nicolaevici Tolstoi: „în copilărie doreşti totul, la tinereţe şi maturitate ceva, iar la bătrâneţe nimic...” Lacrimile curg, rând pe rând, îmi inundă sufletul, iar cu fiecare lacrimă copilăria parcă este tot mai departe! Copilăria a avut rolul de a-mi modela personalitatea, datorită ei sunt ceea ce   sunt. Aş  dori să rămân o notă pe portativul copilariei, care pentru mine e sacră, dar am realizat că acest lucru este imposibil. Cu siguranţă voi merge înainte, cu capul sus, adică cu demnitate pe drumul meu în viaţă, deoarece aşa m-a învăţat copilăria, să fiu mândră de mine şi să mă iubesc, doar aşa voi reusi, cum spunea şi Giovanni Boccaccio „acela  care nu se iubeşte pe sine însuşi, nu stăpâneşte nimic pe lumea asta!”

Tot de la copilărie am învăţat că  alături de famile pot trece şi prin foc, pentru că ei îmi vor fi alături mereu şi nu mă vor lăsa la greu!. În suflet îmi sunt scrijelite cuvintele lui Nietzsche care, în aceste momente, simt că îmi sunt adresate, poate pentru că nu mai sunt copil, ci o adolescentă rebelă: ,,Omule! Viaţă ta întreagă va fi întoarsă ca un ceas de nisip şi se va duce iarăşi ca un mare minut al timpului, până ce toate condiţiile din care te-ai născut se vor întoarce din nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găseşti fiecare durere şi fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau duşman, fiecare speranţă şi fiecare eroare, fiecare fir de iarbă şi fiecare rază de soare, în legătura adâncă a lucrurilor.”

Copilărie, eşti un paradis pierdut pentru mine, erai o realitate, ai devenit un vis, visul meu de a spera, de a visa.

Mîniosu Ana-Maria

Clasa a VIII-a

Prof. coordonator:Herţa Diana-Elena

 

 

Clepsidra Timpului

Motto:

,,Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine,

nu vei îmbătrâni niciodată’’ Tom Stoppard

 

Ce este timpul? ,,Timpul s-a născut împreună   cu cerul, pentru că născute fiind împreună, împreună să piară,  dacă va fi vreodată să piară; şi cerul a fost făcut  după modelul  naturii eterne, pentru a fi cât mai asemănător cu aceasta. Căci căci modelul  este o inexistență veșnică, pe când cerul a fost, este, şi va fi de-a lungul întregului timp, până la capătul lui“ după cum spunea Platon. Cine ar putea cuprinde cu propriul cuget timpul spre a putea exprima un cuvânt despre el? Eu nu pot, și nici nu voi putea, căci timpul are putere absolută asupra fragilei mele vieți ce se agaţă de un fir de nisip, ce se învârte  în enorma clepsidră a infinitului, încet-încet clepsidra se va întoarce și voi ajunge la condițiile în care m-am născut, subteranul va fi gazda trupului, iar raiul cea a sufletului, lumina călăuzitoare mă va îndruma spre fericirea eternă în cerurile Domnului.

Mă doare tot ce iubesc acum  pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevărata lume. Bucură-te de această vreme, cât încă o mai ai, strigă o voce din mine. Bucură-te de copilărie Clepsidra  timpului  încă se învârte și am crescut, am făcut primii pași, mi-a dat primul dințișor, am început să vorbesc non-stop; eram un îngeraș ale cărui aripi descreșteau pe măsură ce picioarele îmi creșteau. Şi, uite așa,  copilul din mine s-a maturizat. Maturizarea mea, a copilului, înseamnă a recâștiga seriozitatea pe care am avut-o la joacă, până când mă voi transforma în adult și voi intra în societate. Tom Stoppard spunea ,,dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată”. Dar anii, lunile, zilele, minutele, secundele au trecut și vor mai trece, căci timpul mă împinge spre transformare, spre schimbarea mea. Sunt încă la doi pași de păcatele maturității și regretele bătrâneții.

Mi-aş dori să mă întorc la copilărie, dar nu pot. Precum spunea și Heraclit din Efes, nu ne putem scufunda de două  ori în același râu, fiindcă între cele două momente, râul s-a schimbat și nu mai este identic cu cel din primul moment.

Cert este că timpul este intim legat de sentimentul propriei noastre existenţe. Simţim cum noi înşine ne schimbăm şi cum toate care ne înconjoară se nasc, se transformă şi pier. De aceea, mie îmi place să cred că trenul vieții mele nu se va opri decât la vămile cerului.

 

Ghelban Elena

Clasa a VIII-a

Prof. coordonator:Herţa Diana-Elena

 

 

Primăvara-eternul paradis

 

Primăvara este plină de strălucire precum o nestemată dintr-un colier al naturii. Ea este plină de viaţă şi de farmec, iar florile au renăscut din seminţele ce au rămas înfipte în inima pământului. Cojocul cel pufos al iernii a fost înlocuit cu cel maroniu şi tapetat cu mii de flori al  primăverii. Parfumul pomilor înfloriţi ne învăluie cu esenţa lor dulce şi ne împachetează inima într-un înveliş plin de bucurie. Soarele se ridică mândru şi puternic asemenea unui împărat ce îşi priveşte împărăţia de deasupra câmpiilor înverzite. Iarba abia încolţită aleargă pe câmpurile ce au rămas în urma crivăţului şi le trezeşte la viaţă. Păsările seamănă cu cântecul lor  în  fiecare suflet, seminţe de zâmbete şi speranţe. Roua dimineţii se aşează peste împărăţia verde, iar totul pare că este acoperit cu mici cristale ce strălucesc în atingerea soarelui. Din grădiniţa cu flori se aude gălăgie.Sunt ghioceii ce au răsărit  şi se bucură să-şi revadă fraţii. Trandafirul cel înfocat, crinii de argint, lăcrămioarele sure ca mărgăritarul şi mironosiţele viorele stăteau la taclale. Lalelele treceau făcând paradă . Roşii erau cele mândre, albe erau cele cuminţi,galbene erau cele drăguţe, iar negre erau cele timide. Printre florile cochete roiau fluturii poznaşi. Ei  dansează  în cercuri de culori şi se înalţă spre cerul plumburiu care parcă a întinerit. Miros, lumină şi un cântec nesfârşit ieşea încet din roiul albinelor înveselind grădina şi casa. Totul era stăpânit de soare şi veselie, iar natura râdea  deoarece nu mai trebuie să îndure frigul.

Lumina limpede a soarelui  se stingea  pâlpâind  pe seninul cerului în timp ce norii se rupeau bucăţi pe cer, iar printre spărturile lor se vedeau cum înfloresc două stele uimite.Luna roşie ca focul trona mândră şi impunătoare  deasupra tuturor. O lebădă îşi înălţase aripile ca nişte pânze de argint şi plutea maiestuoasă ca o balerină pe faţa cristalină a lacului. Chipul primăverii este fascinant pentru orice suflet viu şi  iubitor de frumos. Ea este un anotimp binecuvântat, un anotimp al speranţei şi al luminii, al vieţii şi fertilităţii, un dar al lui Dumnezeu pentru noi oamenii.

 

Nedelcu Andreea

Clasa a VIII-a

Prof.coordonator:Herţa Diana- Elena

Eu prin ochii celor dragi

Cine sunt? O fată aparent simplă, dar destul de complicată. Îmi va fi greu să mă descriu, căci mă autoevaluez prin ochii celorlalţi. Cum sunt eu? Ei bine, în ochii mamei sunt cea mai frumoasă fată din lume. Mama este cea mai înfocată susţinătoare a mea, dar şi cel mai aspru critic, ea fiind singura care îmi observă momentele de ,,plutire” şi îmi zice: ,,Adelina, coboară mamă cu picioarele pe pământ!”. Mă mai ceartă uneori, dar intervine întotdeauna tata, zicând: ,,Nu mai certa fata!”, căci în ochii tatei sunt tot fetiţa lui, prinţesa lui. Când privesc în albastrul de cristal al ochilor bunicii, văd bunătatea, iubirea şi răbdarea de care dau dovadă, datorită ei, deoarece de mică m-a învăţat să fac diferenţa între bine şi rău. De la ea am moştenit harul de a povesti, poveştile ei, spuse la gura sobei, lângă motanul Miaunel, mi-au încântat şi legănat întreaga copilărie. Când privesc în ochii mici, dar pătrunzători ai surorii mele, mă simt cea mai bună soră, cea care o ajută la teme şi o dojeneşte cu blândeţe pentru greşelile făcute.

Dar  oare cum sunt eu cu adevărat? De la membrii familiei mele moştenesc nenumărate calităţi: de la mami seriozitatea, de la tati puterea de convingere, bunica mi-a oferit bunătatea, iar datorită surorii mele, am multă, multă răbdare. Este normal să semănăm, căci  aşa cum  zicea Nică ,,sunt sânge din sângele mamei”, aşa cum sunt şi eu sânge din sângele lor. Dincolo de toate aceste aparenţe, îmi dau seama, uitându-mă la această poză de când eram mică, că, deşi m-am schimbat mult şi am crescut, întotdeauna voi fi fetiţa mamei şi a tatei. A dispărut acea timiditate ce mă copleşea în cele mai importante momente şi a apărut siguranţa. Am nenumărate defecte de care sunt conştientă şi nu pretind de la nimeni să mi le accepte. Poate uneori greşesc, dar nu cu rea-voinţă, ci pentru că sunt om şi orice om greşeşte.

Aceasta sunt eu: fiica unor părinţi minunaţi, nepoata unor bunici extraordinari şi sora unor fraţi deosebiţi. Şi dacă uneori mă simt mică şi speriată în această lume mare, mă regăsesc şi mă descopăr întotdeauna în ochii lor, deoarece ochii sunt ferestre ale sufletului.

Dumitraşcu Adelina

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

Oglindă, oglinjoară...

Privesc în oglindă şi văd cum au trecut anii, iar odată cu ei, şi eu m-am schimbat. Cine sunt eu? Eu sunt... ce anume? Cum zicea Nichita Stănescu: ,,o simplă pată de sânge ce plânge”. Privirea mea este aţintită în continuare către oglindă, obrajii fiindu-mi inundaţi de lacrimi. Ce mult am putut să mă schimb! Numai sunt fetiţa ce cu ani în urmă  avea ochii precum nestematele, în ei aflându-se blândeţea, copilăria şi nevinovăţia unei simple fete de la ţară ce trăieşte  prin vise. Acum, ochii mei ascund seriozitate şi chiar picături de mister. Numai sunt fata cu obrajii uşor rumeni asemenea unui apus sângeriu, acum obrajii mei sunt bucălaţi asemenea merelor coapte şi uşor rozalii precum  petalele de trandafir.

Cu ani în urmă, pe chipul meu trandafiriu era schiţat mereu un zâmbet îmfrumuseţat de buzele mele cărnoase şi roşii precum sângele. Acum chipul meu îmi pare necunoscut, mereu în schimbare, uneori chiar străin.Nu mai sunt fetiţa ce de dimineaţă până seara zburda pe afară, acoperind pământul cu voie bună. Acum sufletul meu ascunde şi frământări, îndoieli, uneori tristeţe, timpul fiindu-mi ocupat cu teste, teze şi, în curând, examene.

Oglinda, văzând tristeţea datorată schimbării mele, îmi zice:

-Nu fi tristă! Poate că nu mai eşti ca atunci, dar acum eşti mai mare, mai hotărâtă, acum ţi-ai descoperit pasiuni de care atunci nici nu erai conştientă. Nu mai  eşti la fel, dar asta nu e ceva rău. Eşti specială în felul tău de a fi.

Cuvintele rostite de oglindă m-au făcut să deschid ochii. Am surâs, dându-mi seama că oricât aş creşte şi m-aş schimba, eu voi rămâne mereu eu.

Doboşan Alina

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

O călătorie spre mine

Sunt istovit. Am venit de la şcoală împovărat cu multe sarcini de lucru pentru acasă. Deşi am mult de lucru, m-am decis să-mi acord şi mie câteva clipe de fericire şi linişte. De aceea, mă aşez în pat cu o carte de poezii eminesciene. Dintr-odată, firea mea ce adoră libertatea, simte mirosul proaspăt al ierbii de pe pajişte. Mă uit în jur şi văd florile palide, secătuite de putere şi le întreb cu duioşie:

-Ce aveţi, dragi floricele, de sunteţi slăbite şi aproape ofilite? Îmi doresc să vă ajut!

-Adu-ne apă şi pământ fertil, s-au tânguit ele.

Florile au început să strălucească şi şi-au revenit, spunându-mi:

-Mulţumim că ne-ai ajutat! Ai un dar nemaipomenit, bunătatea, pentru că nu ne-ai lăsat să murim.

Îmi continui drumul, mergând şi cântând de fericire pentru că îmi place libertatea şi îmi place natura. Merg, merg, până ajung într-o pădure. Îmi cade în mână o frunză arămie asemenea părului meu. Sărăcuţa, de-abia mai respira. Uitându-mă la ea, am înţeles că ea acceptase toate schimbările prin care trecuse şi accepta şi faptul că-i venise sfârşitul. Astfel am înţeles că şi eu trebuie să accept schimbările ce se petrec cu mine şi să învăţ să mă iubesc aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Merg mai departe, ajung la un stejar înalt, rănit de topoare. Fără să stau pe gânduri, am încercat să-l ajut, scoţând un topor înfipt adânc în inima lui. Am încercat, dar fără niciun rezultat. Un căţel a venit să-mi dea o mână de ajutor, trăgând de mine, şi, într-un final,  am reuşit. Stejarul bătrân îşi plecă crengile către mine, ca într-o plecăciune, şi îmi zise cu o voce îndurerată şi plină de recunoştinţă:

-Îţi mulţumesc că m-ai scăpat de chin! Eşti o fire miloasă, dar şi ambiţioasă pentru că nu te-ai lăsat până nu ai reuşit.

Îmi continui drumul şi ajung la un râu învolburat. Acolo văd cum o biată căprioară este luată de curenţi, zbătându-se între viaţă şi moarte în lupta cu valurile înspumate. Fără să stau pe gânduri şi să mă gândesc la pericolul la care mă expuneam, la propria mea viaţă, am sărit şi am salvat-o. Ea mi-a mulţumit zicându-mi:

-Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale! Eşti  o persoană atât de altruistă care  iubeşte toate creaturile lui Dumnezeu.

Eram fericit că am putut fi de ajutor şi am mai stat câteva clipe să mă răcoresc în albia râului. Plec de pe acel tărâm unde am hoinărit în voie şi, deodată, aud:

-Ionuţ! Ionuţ, scoală-te!

Era mama. Adormisem. Uitasem de teme, dar nu-i nimic, pentru că m-am reîntors aici, în viaţa de zi cu zi, renăscut şi cunoscându-mă un pic mai mult.

Matei Ionut Vlăduţ

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

 

Noaptea regretelor şi dimineaţa unui nou început

Ploua. Privesc nostalgică la micile picături de ploaie ce  pornesc un mic război pe fereastra mea. În fiecare picătură vedeam fiecare nereuşită a mea. Împreună, picăturile parcă ţeseau un colier de regrete. Una parcă ilustra o suferinţă mai veche de-a mea, ziua în care am luat premiul al II-lea, când ştiam  că puteam să obţin premiul I dacă aş fi învăţat şi perseverat mai mult. Cealaltă  picătură de ploaie creiona momentul în care m-am certat cu cea mai bună prietenă a mea şi de atunci nu am mai vorbit cu ea, deşi îmi doresc din tot sufletul. Din păcate nu găsesc în mine puterea să mă duc la ea, să-i cer iertare şi să o îmbrăţişez.

Mă simţeam singură şi tristă şi am plecat din faţa ferestrei. Am mers la bunica deoarece aceasta  ştie mai bine ca oricine să-mi aline suferinţa şi să-mi aducă speranţa în suflet. Ea ştie să mă înveselească, spunându-mi o întâmplare hazlie din copilăria ei. Dar, de această dată, nu a funcţionat. Gândul îmi era doar la zilele mele nereuşite. Îmi era greu, aşa că am început să scriu într-un caiet toate lucrurile care mă frământă şi am reuşit să umplu, în prima jumătate de oră, file întregi dintr-un caiet care a devenit jurnalul meu, prietenul meu, confidentul meu.

Acea zi a fost cea mai nostalgică, până într-un moment în care a apărut curcubeul, iar culorile lui fermecătoare m-au făcut să mă înveselesc. Pe fiecare culoare erau imprimate cuvintele şi sfaturile pe care le-am primit din partea doamnei diriginte care-mi spunea: Iartă! Iartă-te! Mergi înainte! Nu renunţa! Vei reuşi! Acea zi a fost o zi memorabilă în viaţa mea, o zi în care  mi-am asumat greşelile, am lăsat trecutul în urmă,  şi am privit cu speranţă şi entuziasm spre viitor. Niciodată n-am ştiut până în acel moment că sunt atât de complicată şi că-n lăuntrul meu trăiesc atâtea lumi. În acea zi m-am simţit eliberată de propriile mele regrete care mă  ţineau captivă într-o colivie imaginară, proiectată de fantasmele minţii mele. Acum mă simt împăcată cu mine însămi, iar pentru că noaptea din mine a trecut, aştept cu nerăbdare ca dimineaţa să mi se cuibărească în suflet cu un nou răsărit de soare, cu un nou început.

Dumitraşcu Adelina

Clasa a VIII-a

Prof. Herţa Diana-Elena

 

 

 

O LECȚIE DE VIAȚĂ

Buzatu Cristina

Clasa a VII-a

Școala Gimnazială Nr.1 Istria

Istria, jud.Constanța

Prof. Herța Diana-Elena

 

Iată că iarna a poposit și în micuţul meu sat. Munţii de zăpadă şi-au făcut apariţia în ograda casei mele, iar fulgii plăpânzi de nea s-au prins de geamul îngheţat şi, privind înfrigurați  spre şemineu, visau să poată sta în faţă flăcării, să se încălzească fără să se topească, neștiind că în scurt timp vor deveni picături de apă neînsemnate.

Este o dimineaţă geroasă. Frigul se pare că a intrat neinvitat  în camera mea. Obrajii îmi sunt roşii ca focul şi reci ca gheața. M-am cufundat în plăpumioara caldă şi pufoasă, încercând să adorm la loc, dar în zadar. Fără să-mi dau seama,  m-am uitat spre fereastră şi am şoptit :

-Afară e ger! Fulgisori nevinovaţi,  zburaţi înapoi spre cer să scăpaţi!

M-am ridicat repejor din patul moale şi, acoperită cu o pătură groasă, m-am dus la fereastră. Mă uitam insistent la un micuţ fulg de nea care părea să aibă nas, gură, ba chiar ochi şi urechi. Atunci am auzit o voce răguşită, ca a unui bătrânel:

- Hei ! Nu te mai uita aşa la mine ! Mă sperii ! Parcă ai privi o celulă microscopică cu ochiul liber, fără microscop !

- Ce ? Cine a vorbit ?Ce celulă ? Ce microscop ?

- Mai puţine întrebări că nu sunt maşină de răspunsuri ! Sunt fulgul la care te uitai fără a clipi !

-Păi, poţi vorbi ? Eu nu am mai văzut un fulg vorbitor până acum ...doar la televizor....

-Da, pot ! Voi, copiii, aveţi multă imaginaţie, nu aveţi nevoie de televizor! Sincer să fiu,  părinţii tăi în copilărie, iarna ieşeau afară să se joace, să vorbească sau pur şi simplu să se plimbe, însă acum abia mai se văd chipuri de copii pe stradă, nu se mai aud strigăte, râsete, plânsete, fiindcă toţi au fost absorbiţi de bogăţiile tehnologiei. Sufletul vostru tânjeşte după adevărata bucurie, deşi voi nu vă daţi seama!

-Fulgule, fulgişorule,  cine a adus vorba de natură ? Nouă, copiilor din ziua de astăzi, ne place să stăm în casă la căldurică, să ne uităm la televizor şi să ne jucăm jocuri pe telefon ! Aceasta este generaţia noastră !

-Ai încercat măcar să îţi inviţi prietenii afară la joacă în zăpadă, să vezi cât de fascinant este ?

-Păi...nu ! Dar sunt sigură că nu vor accepta!

-Încearcă !

În momentul acela mi-am sunat toţi prietenii şi, spre surprinderea mea, au vrut să ne întâlnim : AFARĂ ! După douăzeci de minute,  au apărut cu toţii. La început ne plictiseam stând pe un buştean uscat, până când Eduard mi-a aruncat un bulgăre în spate . Atunci m-am enervat şi am luat nişte zăpadă albă ca spuma laptelui în mâna şi am aruncat. Nu l-am nimerit pe el, ci pe Erica şi aşa a început bătaia cu bulgări, adică distracţia. După aceea, ne-am dat cu sania, căzând după ea de fiecare dată,  astfel făcând cunoştinţă cu zăpada pufoasă. Am făcut îngeraşi din omăt şi oameni-de-zăpadă haioşi. La un moment dat, se întunecase şi Ana zise :

-A fost fascinant ! Nu pot să cred că am pierdut atâta timp stând în casă,  jucându-mă pe telefon ! Nimic nu se compară cu această distracție ! Cristina, ai avut o idee uluitoare. Ce ziceţi ? Am dreptate ?

-Da, Ana ! Natura e superbă, dar noi nu observăm asta. Până acum noi credeam că ştim să ne distrăm, dar noi eram hipnotizaţi de tot ce ţine de tehnologie şi nu am mai văzut ce se întâmplă în jurul nostru ! Acum ne-am deşteptat parcă dintr-un somn adânc !

-Prieteni, trebuie să plecăm, ne aşteaptă de o jumătate de oră părinţii . Am pierdut noţiunea timpului stând de vorbă. Ne întâlnim mâine, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. La revedere!

Cu toţii am plecat acasă fericiți şi, din ziua aceea, am învățat să prețuiesc timpul petrecut în natură, alături de prietenii mei.

De cum am intrat în casă, am fugit la fereastra camerei mele şi am observat că fulgul nu mai era. Fără să-mi dau seama, o lacrimă fierbinte se prelinse pe obrăjorul meu roşiatic. Ştiu că pare absurd, dar chiar mă ataşasem de el.

N-am să uit niciodată întâlnirea cu fulgușorul înțelept de nea care  mi-a oferit și mie și prietenilor mei o adevărată lecție de viață.

O zi de neuitat

 

Alarma telefonului suna fără încetare în acea zi mohorâtă, dar de data aceasta în duet cu picăturile de ploaie. Mă ridicasem din pat cu speranța că acea zi va fi mai bună decât cea anterioară.

Școala mea organiza un concurs de creație literară la care am decis sã mã înscriu. Probabil cã nu scriam cele mai bune compuneri, dar am zis sã încerc. Grăbitã mi-am fãcut ghiozdanul și am tulit-o spre școală. Pe drum mã gândeam dacã mi-am băgat în ghiozdan compunerea pe care am scris-o pentru concurs. Curioasă, în drum spre școală, m-am uitat în ghiozdan sã văd dacã am luat-o de pe biroul meu. Când am deschis ghiozdanul, mi-a căzut pe jos, s-a murdărit și a început să danseze valsul ploii cu vântul. Dezamãgită, mi-am continuat drumul spre școală. Odatã ce am ajuns la școală, mi-am întrebat profesoara de română dacã mă pot înscrie și fără compunere. Răspunsul a venit sincer:”Nu.” Eram  foarte tristă, dar doamna profesoară mi-a zis:”Nu trebuie sã fii supărată, te poți înscrie la anul! Compunerile tale sunt superbe și dacã nu le admiră profesioniștii, o sã le admirăm noi, profesorii! Sã ai încredere în tine și sã nu te lași bătută!”Am ascultat sfatul doamnei profesoare, dar tot dezamãgită eram. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji, facând parcă concurență picăturilor de ploaie de afară. Deodată, aud vocea doamnei profesoare care mă striga cu insistență. Mi-am șters lacrimile și am alergat pe hol. Doamna m-a îmbrățișat și mi-a spus cu zâmbetul pe buze că Dumnezeu mă iubește pentru că lucrările erau duse la centrul de evaluare la ora 16.00 și încă mai aveam timp. Am prins aripi. Simțeam că plutesc de bucurie.

M-am întors în clasă plină de speranță. Atâtea emoții!! Aveam ora de educație fizică și, fiind răcită, nu puteam participa. M-am gândit la compunerea scrisă pe care vântul mi-o răpise. Poate nu fusese întâmplător. Acum nu mi se mai părea la fel de bună. După suferința scurtă trăită, mi-am dat seama că pot mai mult. Așa că am început să scriu, îmbinând fiecare cuvânt cu lacrimile de tristețe și de bucurie trăite atât de intens în acel sfert de ceas memorabil din viața mea. Am pus tot sufletul meu în acea compunere. Acum puteam spune că mă definește, că este o parte din mine. Confirmarea a venit din partea doamnei profesoare care a citit-o pe nerăsuflate și i-au dat lacrimile. Apoi mi-a spus că sunt un copil talentat și deosebit și m-a sărutat ca o mamă pe frunte. Am realizat atunci că în viață nimic nu este imposibil dacă îți dorești cu adevărat și ai oameni care să creadă în tine și să te susțină.

Seara, dupã o baie relaxantă, am pus capul pe perna mea moale, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru a doua șansă și gândindu-mã la spusele doamnei profesoare care mã susține indiferent de situație. Apoi Moș Ene mi-a fãcut o vizitã și m-a cufundat într-un somn profund și liniștitor după o zi așa de agitată.

 

Crânganu Anca

Clasa a VI-a

Istria, jud. Constanța

Prof. Herța Diana-Elena

 

Dulcea primăvară

 

Este 1 Martie, prima zi de primăvară. Mirosul dulce al primăverii intră prin ferestrele larg deschise,  umplând sufletele noastre de speranță, bucurie și optimism. Primăvara este un tablou al schimbărilor în natură, după plecarea iernii. Razele jucăușe ale soarelui sunt din ce în ce mai blânde, dezmierdând cu blândețe natura încă amorțită, insuflând prospețime și viață. Firicelele mici de iarbă se arată timide spre razele delicate ale soarelui. Somnoroșii ghiocei își deschid primii ochii, vestind sosirea primăverii. Arborii se trezesc și ei și încep, încet, încet, timizi, să înlocuiască toate frunzele și bogățiile pierdute în timpul iernii, cu primii mugurași, care încetul cu încetul vor forma adevărate podoabe.

Toate vietățile simt mirosul primăverii și se trezesc la viață, bucuroase să guste din plăcerile ei. Păsările călătoare, o dată izgonite de frigul iernii, se reîntorc gălăgioase, formând orchestre de sunete încântătoare. Cântecul privighetorilor se armonizează și dau tonul cald  și celorlalte păsări mai timide. Animalele mici și mari se trezesc din hibernare și ies la plimbare pentru a sărbătorii sosirea primăverii.

Motivați de temperaturile blânde și de multitudinea de culori, oamenii ies din case mai veseli și plini de energie. Pe câmpurile livide și triste se întrezărește agitație, semn că vor fi din nou roditoare datorită oamenilor care le vor lucra. Străzile sunt pline de copii care zburdă plini de entuziasm și dorință de viață, pe care doar primăvara o poate insufla. Cu mantia plină de lumină ea împarte oamenilor și vietăților, tinerețe, voioșie și culoare.

Primăvara este zeița care vine și pune viață în toată natura și în toate ființele. Este, de asemenea, anotimpul plin de emoție și simțire, pentru că sărbătorim cea mai gingașă ființă de pe Pământ: “mama” și pentru că băieții oferă fetelor mărțișoare “simbolul primăverii”.

Vă invit să ne bucurăm cu toții de toate mărțișoarele oferite de primăvară!

 

COMOARA ȚĂRII NOASTRE

 

Doboșan Alina

Școala Gimnazială  nr.1 Istria

Prof. coordonator Herța Diana-Elena

Eu consider că agramatismele sunt veninul care otrăvește limba română, sunt  buruienile ce o sufocă, aducându-i încetul cu încetul ofilirea sau chiar moartea. Dacă în primii ani din viață limba română mi-a fost doar un instrument cu ajutorul căruia am interacționat cu ceilalți oameni din jurul meu, odată cu trecerea timpului, a devenit o parte din mine. Ea este cea care  ne leagă pe toți și ne face frați, care ne exprimă cea mai bine propria identitate.

Grigore Vieru consideră limba română ca fiind o comoară: ,,(...) Nici o istorie a nici unui neam nu poate fi mică şi neînsemnată, măcar şi pentru faptul că fiecare naţiune este creatoarea unei limbi, la noi fiind limba română, ceea ce înseamnă că suntem deținătorii celei mai de seamă comori (…)”.

Mihai Eminescu compară limba română cu ,,(…) o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare (...)“.

De asemenea  și Alexei Mateevici în poezia sa „Limba Noastră” vorbește despre limba română printr-o paletă vastă de procedee artistice: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată./ Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam, ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste./ Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre, /Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre (...)”.

Dar oare chiar suntem deținătorii unei adevărate comori? Da, deoarece limba este cartea de noblețe a unui neam sau cum mai spune și Fănuș Neagu: ,,(...) Pentru mine, limba română e distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet (...)”.

Dar oare ce distruge această frumoasă limbă? Oare noi oamenii avem vreo contribuție la distrugerea sa? Da, prin folosirea agramatismelor precum „așează” în loc de „așază”, ,,aibe” în loc de „aibă” , ,,albitru” în loc de „arbitru”, ,,obijnuiam” în loc de „obișnuiam” etc.

De asemenea, accentuarea greșită a unor termeni urâțesc limba română, ca de exemplu: Ea este    vesélă , în loc de: Ea este  véselă.

Un alt lucru ce distruge limba română este reprezentat și de folosirea gresită a numeralelor „doișpe” în loc de „doisprezece”, ,,optiseprezece” în loc de „optsprezece” etc. Acestea  sunt elemente ce duc la deteriorarea limbii române și, cu timpul chiar la pierderea sa.

Dar oare cum putem preveni această situație? Prin încercarea folosirii cât mai corectă a limbii române, deoarece ,,(...) limba este o hartă a culturii. Ea ne învață de unde vin oamenii și încotro se îndreaptă ei (...)” (Rita Mae Brown).

În concluzie, adevărata dragoste de patrie este de neconceput fără dragostea pentru limba  maternă, de aceea să vorbim corect, cu demnitate, limba mamei.

 

 

 

Autor:

Elev – Ene Răzvan Andrei

Școala Generală nr. 1 Istria